Toate marile culturi ale lumii au fost preocupate de problema genezei sub o formă sau alta, şi imaginaţia generaţiilor de poeţi de pe tot globul a creat numeroase mituri cosmogonice. În zilele noastre, problema este preluată de astrofizicieni şi, ca rezultat, a fost formulat un număr de ipoteze. Descoperiri din domeniul particulelor sub-atomice au revelat oamenilor de ştiinţă unele enigme ale naturii; întrucât lumea atomică este o miniatură a cosmosului, rezultatele obţinute într-un domeniu sau altul sunt adeseori folosite pentru a explica fenomene din celălalt. Întelepţii vechi căutau adevărul prin intuiţie. Şi fizicienii de astăzi şi-au dat seama de limitele ratiunii; ei au recurs la prezumţii şi au încercat să găsească indicaţii în miturile antice.
Mihai Eminescu, ultimul poet romantic de valoare universală, a trăit în epoca întâlnirii marilor idei: pe plan istoric, bogatele tezaure ale gândirii asiatice au început să fie accesibile Europei, iar pe plan ştiinţific, noile descoperiri au făurit drumuri spre cunoaşterea secretelor materiei şi ale vieţii.
Înzestrat cu o extraordinară capacitate de asimilare, Eminescu s-a documentat în toate domeniile ştiinţelor umanistice, reale şi celor ale naturii, sintetizându-le prin bogata lui imaginaţie.
Preocuparea sa pentru istoria omenirii şi evoluţia lumii este cunoscută şi atestată mai de mult. Deşi viziunea sa cosmogonică s-a concretizat mai târziu în Scrisoarea I, problema începutului şi sfârşitului lumii a fost mereu prezentă în conştiinţa poetului, manifestându-se în diverse poezii: Mortua est !, Povestea magului călător în stele, Memento mori, Împărat şi proletar şi altele.
Izvorul cosmogoniei eminesciene s-a identificat cu gândirea indiană, mai precis cu Imnul Creaţiunii din Rgveda (X, 129), a cărui cunoaştere de către poet a fost stabilită prin dovezi documentare. Eminescu a şi trimis pe un erou al său în India spre a căuta înţelepciunea (În căutarea Sheherazadei).Apropierea poetului român de mitul vedic, cel mai ştiinţific mit după avizul unor cosmofizicieni eminenţi ai zilelor noastre, ca Fritjof Capra sau Carl Sagan, nu ni se pare deloc întâmplătoare.
Raţiunea şi intuiţia, ambele funcţiuni ale creierului, după o recentă descoperire a unui laureat al Premiului Nobel*, au avut egală importanţă în intelectul lui Eminescu. Creaţia sa a fost cumpănită între cele două; ele izvorau din infomaţie şi se concretizau în imaginaţie. Eminescu a fost la curent cu ultimele teorii şi descoperiri în domeniul ştiinţelor contemporane lui, fapt dovedit de traducerile ştiinţifice din domeniul fizicii, chimiei şi botanicii, apărute în volumul al XIV-lea al Operelor sale.
* În 1981, Roger W. Sperry, de la California Institute of Technology, a demonstrat că funcţia analitică şi meditativă a minţii este controlată de partea stângă a creierului, pe când intuiţia şi capacitatea creatoare depind de partea dreaptă. În anul respectiv, Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină i-a fost decernat profesorului Sperry (v. Bibliografia, nr. 9).
În lucrarea noastră anterioară, Eminescu şi India, am încercat să analizăm influenţa ideilor indiene asupra lui Eminescu, mai ales pe baza înrudirilor textuale. În studiul anterior, ,,Repaos" şi ,,chaos", am discutat câteva aspecte ale viziunii sale cosmogonice. Aici ne propunem să ajungem la imaginea globală a cosmogoniei poetului român, pornind de la gândirea indiană, pe de o parte, şi de la teoriile fizicii moderne, pe de alta.
Viziunea lui Eminescu despre evoluţia lumii se desfăşoară în patru ipostaze: starea anterioară creaţiei, creaţia, marşul istoriei şi civilizaţiilor pe pământ şi sfârşitul creaţiei, dintre care etapa a treia nu intră în obiectivele acestui studiu.
Starea anterioară creaţiei este evocată explicit în trei poeme eminesciene: Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I şi Luceafărul. În prima poezie, Eminescu concepe starea primordială ca una în care n-a existat nici timp, nici spaţiu, nici lumină, nici viaţă. Manavadharma sastra (Legile lui Manu) susţine că timpul şi diviziunea timpului au fost create o dată cu lumea (I, 24, 25). Şi Eminescu spune că pe atunci n-a fost nici totdeauna (timp), nici azi, mâine sau ieri (diviziunea timpului), "nici sâmburul luminii de viaţă dătător". Concepţia absenţei luminii se află în imnul X, 138, al Rgvedei, în care se susţine că, la început, totul a fost ascuns în întuneric; lumina a apărut o dată cu naşterea lui Agni, spiritul focului.
Eminescu explică absenţa criteriilor prin argumentul: "Căci unul erau toate şi totul era una", adică toate cele care s-au manifestat ulterior au existat în unicul nemanifestat, "Tu singur",, aşa cum vasul există în lut, după o metaforă aparţinând logicii indiene. Iată concepţia exprimată în Legile lui Manu: "Acesta (idam - pron. n. ) incognoscibil, imperceptibil şi lipsit de semne distinctive, a stat sub forma întunericului, ca şi cufundat în somn. Apoi, fericitul (bhagavan - adj. declinat la masc.), auto-creat şi nemanifestat, a creat toate cele manifestate din propriul său corp" (I, 5-8).
În acea stare, "pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată". Afirmaţia vine ca un corolar al celor spuse înainte; dar surprinzător este faptul că Eminescu face distincţie între cer şi văzduh, aşa cum fac şi indienii, şi se foloseşte de limbajul sistemului filosofic indian Vàisesika, aproape necunoscut în Europa, pe atunci. În termenii acestui sistem, pământul, cerul etc. aparţineau categoriei anàdi abhava, neexistenţa fără început. Se ştie că această categorie - cea a negativului - a intrat în semiotica europeană mult mai târziu.
Eminescu spune, mai departe, că pe atunci, în afară de El a existat un ,,noian de ape". Deşi Manu concepe că El (sah - pron. masc.) a creat apele, Imnul Creaţiunii susţine că apele primordiale au existat împreună cu El. Până acum, ştiinţa n-a reuşit să ne dea informaţii precise asupra acelei stări. În cuvintele lui Bernard Lovell, "acolo ne împiedică o mare barieră de gând, fiindcă începem să luptăm cu conceptele de timp şi spaţiu înaintea existenţei lor, în termenii experienţelor noastre cotidiene" (The Individual and the Universe)**
**Apud F. Capra, The Tao of Physics (vezi Bibliografia).
Imaginea stării pre-creaţiei din Scrisoarea I o reproduce pe cea din Imnul Creaţiunii, cu unele adăugiri. Înrudirea acestor două poezii a fost discutată de către alţii şi de către noi în diferite contexte şi nu le mai repetăm. În schimb, ne ocupăm de imaginea zilei "cea dintâi" din Luceafărul.
Spre deosebire de cugetătorul din Scrisoarea I, care ajunge intuitiv la starea primordială, Luceafărul zboară cu o viteză mare, se reîntoarce în timp şi apare fizic în ziua creaţiei, fenomen socotit fantastic pe vremea lui Eminescu. Totuşi, se ştia că: "La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă" (La steaua). Cu alte cuvinte, este posibil să vezi trecutul chiar cu ochiul liber. Iar acum, cu ajutorul telescoapelor puternice, se poate asista la ceea ce s-a întâmplat cu milioane de ani în urmă în galaxiile mult îndepărtate. Fizicienii afirmă că posibilitatea aceasta este valabilă atât pentru distanţe, cât şi pentru viteze foarte mari. Întoarcerea în timp a particulelor sub-atomice este chiar realizată în reactor. De altminteri, timpul "curge" altfel în spaţiul cosmic decât pe pământ.
Dacă aspectul relativ al timpului n-a fost cunoscut în vremea lui Eminescu., intuiţia mitică a existat mai de mult. Legile lui Manu şi Bhagavadgita vorbesc despre ziua lui Brahma, care echivalează cu mii de ani pământeşti. Eminescu se referă la ziua lui Brahma într-o însemnare din ms. 2255, ff. 186-187. Ideea timpului relativ apare şi în Sărmanul Dionis.
Eroul-astru al lui Eminescu traversează "căi de mii de ani" în "tot atâtea clipe". El zboară "pân' piere totul, totul" şi ajunge acolo unde "nu-i hotar" şi unde "vremea-ncearcă în zadar din goluri a se naşte", în starea iniţială când n-a fost creat nici timpul, nici spaţiul. Acolo, Luceafărul se întâlneşte cu "Părintele" şi îl roagă să-l dezlege "de greul negrei vecinicii". Pe drum, el "vedea ca-n ziua cea de-ntâi cum izvorau lumine", dar acum s-a întors mai departe în timp, la întunericul primordial. Imaginea veşniciei negre îşi găseşte paralelă în "găurile negre" din spaţiul ceresc, care reprezintă stelele stinse. Când o stea se contractă la maximum, nici măcar o rază de lumină nu-i mai scapă; din astrul strălucitor de altădată rămâne doar o pată neagră.
Acest fapt, la rându-i, corespunde imaginii zeiţei hinduse Kali, Marele Timp. Ea este neagră, fiindcă absoarbe creaţia în ea. Este dătătoare de moarte, cum este şi Părintele Luceafărului. Oare nu s-a apropiat Eminescu, intuitiv, de acea imagine, şi n-a conceput aspectul androginic -arddhanàrisvara - al creatorului? Oare dinadins a folosit două pronume diferite, masculin şi feminin, în Rugăciunea unui dac, şi în Scrisoarea I ?( "Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate.") De fapt, identitatea interlocutorului nu este dezvăluită de către poet; exegeţii l-au identificat cu Demiurgul, asociindu-l probabil cu bătrânul Demiurg din Împărat şi proletar.
Mai departe, Luceafărul mărturiseşte:
Şi m-aş întoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos."
În studiul anterior am discutat semnificaţia termenilor "repaos" şi "chaos" în acest context şi i-am asimilat cu "echilibrul omogen" şi, respectiv, perioada de la sfârşitul "echilibrului omogen" până la începutul "echilibrului eterogen", conceptele aparţinând filosofiei Samkhya.
Luceafărul s-a născut în echilibrul omogen, dar şi-a manifestat apariţia în cursul deplasării. El este etern, "din forma cea dentâi", ca şi creatorul, nu este condiţionat de criteriile spaţio-temporale. El va rămâne oriunde ar apune, fiindcă stă dincolo de spaţiu şi depăşeşte timpul.
Imaginea "chaosului" o întâlnim într-o însemnare din ms. 2262, f. 117, care se apropie de procesul creării:
Porneşte şi răsare a lumilor stăpână
Şi-mbracă-n întuneric şi vecinicul repaos,
Stăpână nenăscută pe ape şi pe chaos".
În studiul anterior am discutat aceste versuri cu referiri la sistemul Samkhya. Ne îngăduim să le comparăm aici cu cosmogonia din Legile lui Manu. Conform acestui text, cel auto-creat, mânat de dorinţa creării, şi-a pus sămânţa (virya) în apă. Sămânţa a evoluat într-un ou strălucitor ca o mie de sori, din care s-a născut Brahma, strămoşul întregii lumi. El a stat un an în ou, apoi, prin meditaţie, a despicat oul în două părţi, din care a făcut cerul, pământul, văzduhul şi sălaşul etern al apelor. Din El însuşi a produs mintea, eul, conştiinţa, elementele subtile şi timpul. A creat zeii şi le-a dat viaţă; de asemenea, a creat ritul, cuvântul, precum şi impulsul şi actul procreaţiei (kama şi rati). Pentru a crea fiinţele însufleţite, şi-a împărţit trupul în două, din care s-au născut principiul masculin (purusa) şi cel feminin (viraj) (I, 8-32). "Germenul de aur" apare în imnul X, 121 din Rgveda şi imnul IV, 2, din Atharvaveda. Imnul X, 90, din Rgveda relatează că după ce viraj s-a născut din purusa, el s-a renăscut din ea.
Cele patru versuri citate mai sus ne fac să ne întrebăm de ce oare Eminescu se axează pe sămânţă, substantiv feminin, şi nu pe germen? S-o fi gândit la prakrti din Samkhya sau chiar la Kali? Oricum, ele sugerează creaţia analoagă naşterii biologice. Versurile sunt însemnări pentru poezia Gemenii, a cărei prelucrare - în parte - este Rugăciunea unui dac. Mai târziu, ştiinţa va afirma că forţele chimice guvernând viaţa nu sunt decât manifestări ale electromagnetismului care stă la baza producerii căldurii şi a luminii.
Procesul creării lumii în Rugăciunea... , inspirat din imnul X, 121, al Rgvedei, este mai simplu şi sumar decât înScrisoarea I; semnalăm doar crearea luminii din apă, idee care se întâlneşte în mito-filosofia indiană. În cea din urmă poezie, Eminescu se foloseşte de imaginea din Imnul Creaţiunii, imagine mult mai ştiinţifică decât în celelalte imnuri. Distihurile 4 şi 5 ale acestui imn relatează crearea. La început, kama, prima sămânţă a minţii, s-a ivit la Unul. Au existat recipientele seminţii. Au existat şi măreţia şi puterea. Fericirea a fost jos, voinţa sus.
Se cuvine să menţionăm că termenii filosofici în limba sanscrită sunt polisemantici şi că este dificil să-i traduci într-un singur cuvânt. Astfel, fiecare traducător alege cuvântul pe care îl crede cel mai potrivit textului. Să vedem cum a înţeles Eminescu acest pasaj. În ms. 2262, ff. 116 r-v, el a tradus literal imnul cu sprijinul unei traduceri germane. Traducerea sa este următoarea:
O sete sufletească - a facerii sămânţă - [...]
Seminţe presărară, născutu-s-au tării,
Jos firea, sus se-nalţă puterea şi voinţa".
"O sete sufletească a facerii sămânţă" păstrează, după părerea noastră, tocmai spiritul imnului vedic. Eminescu preia ideea de aici, o împleteşte cu cea din imnul X, 90, şi ajunge la propria ipoteză:
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!"
Faptul că mişcarea punctului este implicită în Imnul Creaţiunii a fost discutat în studiul anterior. Cât priveşte concepţia ştiinţifică a procesului cosmogonic, majoritatea cosmologilor din zilele noastre sunt de părere că, aşa cum relatează F. Capra în The Tao of Physics, universul a fost creat printr-un eveniment dramatic, Big Bang. Acum 10 000 de milioane de ani, întreaga sa masă a explodat dintr-un punct de lumină. De atunci, universul este într-o stare de continuă expansiune. Momentul exploziei iniţiale marchează începutul universului, precum şi al spaţiului şi al timpului.
Nu numai că ipoteza aceasta confirmă absenţa spaţiului şi a timpului în starea anterioară creaţiei., dar constituie şi baza ştiinţifică a concepţiei formării universului prin expansiune în gândirea indiană. Însuşi cuvântul >Brahman îşi are originea în verbul brh, a creşte sau a se dilata, fapt apreciat şi de fizicieni.
În acest context, ne referim la imnul X, 138, din Rgveda, în care apare ideea naşterii luminii din întuneric. Şi Eminescu spune "lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,/ că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată".
Momentul dramatic este prezent atât în imnul vedic, cât şi în poezia lui Eminescu, cele două ipoteze explicând crearea lumii prin interacţiunea celor doi poli, principiile masculin şi feminin. De fapt, diagramele de simetrie ale particulelor sub-atomice se apropie de diagrama chineză de yin-yang (femeie-bărbat), bazată pe simetria mişcării circulare.
Speculaţia lui Eminescu, pornită de la ideea că procreaţia pe plan terestru este o replică a creaţiei pe plan cosmic, îşi găseşte corespondenţa în Bhagavadgita, unde Krsna declară: "Matca mea este marele Brahman; în el pun eu sămânţa: din el se nasc toate fiinţele" (XIV, 3; trad. S. Al-George). Dar ea se apropie cel mai mult de ideea susţinută în Tantra şi discutată în studiul anterior.
Pornind de la Rgveda şi Manavadharmasatra, Eminescu a traversat căi de mii de ani pe aripile imaginaţiei şi a ajuns singur la o concepţie indiană mult ulterioară.
O altă mostră a intuiţiei poetului se află în poezia Replici, scrisă în perioada pre-vieneză, când n-avea nici o şansă de a cunoaşte literatura antică indiană. Prin ideaţie, poezia se apropie puternic de un imn din Grhyasutra, pe care cei doi miri îl recită în ritualul nupţial hindus. Poezia lui Eminescu sugerează întrepătrunderea celor doi îndrăgostiţi în aşa fel, încât unul există în celălalt. Semnificativă este o replică a iubitei: "Eu sunt un templu, tu eşti un zeu". Templele hinduse sunt construite pe principiile diagramelor simbolice mandala şi yantra, provenite din filosofia Tantra. Aici, templul este principiul feminin şi zeul, cel masculin. Încăperea în care este aşezat zeul se numeşte garbha-grha, cameră-uter. Momentul creării se reactualizează în incinta templului şi templul simbolizează dinanicul în static.
Asistăm la procesul cosmogonic din Scrisoarea I împreună cu Eminescu. Punctul iniţial de mişcare se identifică cu principiul masculin şi transformă "chaosul" în principiu feminin. Universul se creează prin expansiune: "negura eternă se desface în fâşii" şi răsare lumea astrelor. Cu alte cuvinte, toate cele care au existat în veşnicul întuneric - Absolutul după concepţia lui Manu - se arată; nemanifestatul se preschimbă în formele manifestate. În peisajul negru se ivesc văile sure şi izvorul de lumină, infinitul, din care se iscă lumile ca "roiuri luminoase". Universul creat trece prin expansiune, procesul continuă până şi astăzi. Dar noi nu-l vedem, el se arată numai celor care văd cu ochii minţii, cei care se numesc darsanik (filosof) în sanscrită.
Ei văd şi sfârşitul lumii. Norii întunecoşi absorb soarele. O dată cu pierderea luminii, harul infinitului, soarele pierde şi forţa gravitaţională. Planetele care primeau lumina şi căldura (amândouă numindu-se tejas în sanscrită) de la soare, acum îngheaţă şi se dezleagă de sistemul solar. Spaţiul se contractă, timpul, sau ceea ce a fost timp, se dilată şi se transformă în veşnicie. Nimic nu se mai întâmplă în câmpul infinitului. Şi reîncepe eterna pace.
Aceeaşi stare este prevăzută în Legile lui Manu. Când Absolutul absoarbe totul, toate corpurile se întorc la starea de repaos, ceea ce am numi astăzi inerţia potenţială; atunci, El doarme în pace (I, 53, 54).
În concepţia lui Eminescu, ca şi în cea indiană, lumea se va sfârşi în mod nonnal, "căci toţi se nasc spre a muri şi mor spre a se naşte". Aceeaşi lege e valabilă deopotrivă pentru fiinţe şi materie. În Scrisoarea I, Eminescu prevede însă un cerc închis format dintr-o singură creare şi o singură stingere a lumii. Se pare că, în viziunea eminesciană, "eterna pace" e starea normală în care crearea s-a întâmplat odată ca o perturbare a echilibrului. Aici, ipoteza lui Eminescu se deosebeşte de cea indiană, care concepe o serie de cicluri de creare şi desfiinţare, o alternanţă neîncetată în cerc. Şi una şi alta corespund cu modelele cosmologice fomulate astăzi.
Pierderea forţei gravitaţionale concepute de Eminescu ne duce cu gândul la Newton, care a identificat şi a unificat gravitaţia terestră cu cea cerească. Două secole îl despart pe Eminescu de fizicianul clasic. În schimb, poetul a fost contemporan cu Maxwell, care a unificat forţele electricităţii şi ale magnetismului şi care a arătat că lumina, căldura şi alte radiaţii generează din electromagnetism (Eminescu a tradus copios din materiile privind domeniul electricităţii şi al magnetismului).
În secolul nostru, Einstein s-a întrebat dacă electromagnetismul lui Maxwell poate fi unificat cu gravitaţia lui Newton. După ce a fost lansată teoria unificării forţelor fundamentale a lui A. Salam (1979), se poate afirma că "visul lui Einstein a fost foarte realist"***.
* **Abdus Salam, Ştiinţa, bun al întregii omeniri, p.149.
În lumina concepţiilor ştiinţifice de astăzi se vede că nici imaginaţia lui Eminescu n-a fost prea departe de adevăr. El a intuit că energia solară îşi are originea în energia cosmică. Când substanţa cosmică retrage toată energia în ea, soarele rămâne fără lumină şi fără forţa gravitaţională. Astfel se prăbuşeşte sistemul solar şi toate galaxiile împart aceeaşi soartă. Asocierea luminii cu gravitaţia ("planeţii... din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi") este surprinzătoare în contextul fizicii clasice valabile în secolul trecut.
Rezumând ipoteza cosmologică a lui Eminescu, ajungem la concluzia că el concepe unitatea organică a lumii, pornirea creării din mişcare şi iubire şi venirea sfârşitului creaţiei în mod firesc, după legea cosmică, lege pe care poeţii vedici au numit-o rta.
Atât dovezile documentare, cât şi asemănările de idei ne îndeamnă să concluzionăm din nou că Imnul Creaţiunii din Rgveda i-a slujit lui Eminescu drept model pentru ipoteza sa cosmogonică. În studiul anterior am analizat cum viziunea poetului se aseamănă cu cea din filosofiile indiene Samkhya şi Tantra. Până la descoperirea altor surse de informaţii existente în vremea sa, credem că el nu le-a cunoscut. Dacă, pornind de la Rgveda, el singur a ajuns la concepţiile mult ulterioare, acest rezultat demonstrează cât de profund a pătruns Eminescu în esenţa gândirii indiene.
Deşi unii se tem că depistarea izvoarelor străine în creaţia lui Eminescu ar diminua meritul său de poet, noi susţinem că numai un poet genial poate să asimileze idei afirmate cu mii de ani în urmă, să le prezinte într-o formă accesibilă epocii sale şi să intuiască adevăruri care aveau să găsească argumentări ştiinţifice abia peste o sută de ani.
Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, în Scrisoarea I, Eminescu nu lansează ipoteza cosmogoniei ca o revelaţie proprie. La începutul şi la sfârşitul poemului întâlnim cugetarea sa subiectivă asupra destinului uman. Dar el prezintă imaginile genezei şi stingerea lumii ca idei ale unui erudit care stă printre vrafuri de tomuri, cercetează şi aspiră să lase o contribuţie permanentă în ştiinţă.
Nu trebuie să uităm că speculaţia cosmogonică este o ştiinţă şi nu un sentiment poetic, şi că în domeniul ştiinţei originalitatea nu exclude documentarea. Din contră, acolo cercetătorul porneşte de la ideile lansate de predecesori. "Bătrânul dascăl" a atins un nivel al erudiţiei şi al cugetării atât de înalt, încât ,,într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri" şi iarăşi, tot într-o clipă, "gându-l duce mii de veacuri înainte". Pentru el, durata creaţiei este doar două clipe, două momente ale lui Brahma în limbajul mitic indian sau două secunde din spaţiul cosmic în limbajul fizicii de astăzi.
Eminescu n-a fost singurul care a căutat cheia creaţiei în mitul vedic. Şi cosmofizicienii din zilele noastre au căutat-o în toate miturile antice, şi unii dintre ei, de ex., Carl Sagan, s-au oprit asupra aceluiaşi mit care l-a inspirat pe Eminescu. Ne surprinde intuiţia ştiinţifică a înţelepţilor vechi indieni; în acelaşi mod ne surprind capacitatea de selecţionare şi puterea de asimilare ale lui Eminescu. Ne surprinde cum Eminescu priveşte cu detaşare ştiinţifică la stingerea lumii, detaşare care îl apropie tot mai mult de spiritul indian.
În sanscrită, sfârşitul lumii este desemnat prin cuvântul pralaya - dizolvarea şi absorbţia într-un fond pre-existent. Cuvântul derivă din verbul li, a dispărea, a se contopi. Din acelaşi verb sunt formate şi substantivele laya, tempo muzical sau de dans, şi lila, joc. Facerea şi desfacerea lumii sunt un joc al lui Brahman, petrecut prin desfăşurarea mayei, manifestarea aparentă a nemanifestatului: "E un vis al nefiinţei universul cel himeric".
"Dacă Blaga a simţit Maya ca văl, Eminescu a simţit-o ca ritm", spune Al-George în Arhaic si universal. Crearea şi dizolvarea se completează reciproc, formând părţi ale unei mişcări circulare. Ele alternează în ritmul cosmic, în ritmul dansului tandava al lui Siva, în aspectul său de rege al dansului, Nataraja.
Ritmul jocului pulsează în Scrisoarea I. Starea pre-creaţiei, procesul creării şi stingerea lumii sunt descrise în câte 10 versuri. Primele 20 sunt mai deschise şi rimează mai mult cu vocalele, iar cele care relatează stingerea sunt mai închise şi se folosesc cât mai multe rime consonantice. Prima parte are 4 rime vocalice şi una consonantică; a doua are 3 vocalice şi 2 consonantice; pe când a treia are 2 vocalice şi 3 consonantice. Primele 20 de versuri abundă în vocale şi ultimele 10 în consoane dure şi nedespărţite de vocale. Alternanţa sugerează expansiunea şi contracţia; partea a treia produce chiar senzaţia prăbuşirii, asemănătoare celei cauzate de bombardament sau de cutremur. Ultimele două versuri din acel fragment provoacă o stare de somnolenţă, prin aliteraţia sunetelor nazale m şi n. Ele rimează în "tace" şi "pace" cu e, vocală mai puţin deschisă, şi aduc o simetrie, ca refrenul muzicii cosmice, cu versurile care precedă creaţia. Cu toate că sistemul fonetic al limbii române nu are avantajul ritmic al limbii sanscrite, Eminescu reuşeşte să realizeze o cadenţă asemănătoare poeziei sanscrite.
Scrisoarea I nu reprezintă numai o piatră de hotar în filosofia lui Eminescu, ci şi demonstrează măiestria sa în domeniul cuvântului, ceea ce am numi vaksiddhi, desăvârşire în expresia orală. După câte ştim noi, realizarea fonetică atinsă de Eminescu în această poezie este încă neîntrecută în poetica românească.
Dacă Scrisoarea I prezintă trei ipostaze ale creaţiei în spiritul indian, Luceafărul corespunde esenţei gândirii cosmice indiene, subsumată în celebra formulă Gayatri din Rgveda: aum bhurbhuvah svah tat saviturvarenyam bhargodevasya dhimahi... (III, 62, 10). Acţiunea poemului se desfăşoară în cele trei lumi fizice, pământul (bhu), regiunea atmosferică sau văzduhul (bhuva) şi cerul (svah). Termenii sanscriţi implică şi nuanţele filosofice, fiinţă, depăşirea fiinţei şi eternitate, cele trei existând în poemul eminescian. Poetul îl evocă pe bhargodeva, eternul luminos care determină apariţia, acţiunea şi dispariţia tuturor obiectelor şi fiinţelor. Poeţii vedici l-au transpus prin silaba sacră aum, simbolul creării, echilibrului şi al disoluţiei; astfel au ajuns la suprema fericire, paramananda.
Purtat pe aripile poeziei, n-a ajuns oare Eminescu în acea lume a fericirii unde bucurie şi tristeţe, viaţă şi moarte se armonizează în dansul etern al lui Nataraja? Poate de aceea creaţia sa este pătrunsă de o frumuseţe atât de melancolică. Fiindcă, după cuvintele lui Rabindranath Tagore: "Acela care a primit harul fericirii nestinse poartă în piept durerea neţărmurită".
Bibliografie
1. Al-George, Sergiu, Arhaic şi universal, Bucureşti, 1981.
2. Filosofia indiană în texte, ed. cit.
3. Bhose, Amita, Eminescu şi India, ed. cit.
4. Capra, Fritjof, The Tao of Physics, New York, 1974.
5. Eminescu, M., Opere, Bucureşti, vol. I, 1939, vol. II, 1943, vol. XIV, 1983.
6. Kar, Samarjit, Nobel puraskar: 1981 (Premiul Nobel: 1981) , în Desh, Calcutta, 5 dec. 1981.
7. Manava-dharma sastra. The Code of Manu. Original Sanskrit text, ed. cit.
8. Mookerjee, Ajit şi Khanna, Madhu, The Tantric Way, ed. cit.
9. Munitz, Milton, K., Space, Time and Creation. Philosophical Aspects of Scientific Cosmology, New York, 1981.
10. Salam, Abdus, Ştiinţa, bun al întregii omeniri, Bucureşti, 1985.
11. Thakur, Rabindranath, Bhasa o chanda (Limbă şi ritm) , în Rabindra-racanavali (Operele lui Rabindra) , vol.V, Calcutta, 1963, ed. Visva-Bharati, pp. 93-97.