Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

[Amita Bhose:"Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa"]


- Ce v-a determinat să cercetaţi influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu?
- Indianismul însuşi al lui Eminescu şi al poporului român în genere. Cu cât am cunoscut spiritualitatea poporului român, cu atât m-am convins că există pe undeva un fond comun cultural al popoarelor noastre. Întreaga cultură română m-a impresionat cu asemănarea ei cu cultura indiană. Doinele şi horele româneneşti mi-au adus nostalgia pentru cântecele populare din ţara mea. Mioriţa mi-a şoptit mesajul calm şi iertător al gândirii indiene. Coloana fără sfârşit a lui Brâncuşi mi-a trezit un sentiment de infinit, pe care ţi-l poate trezi numai filozofia indiană. Toate aceste trăsături ale culturii române s-au cristalizat în gândirea lui Eminescu, pe care poetul român le-a mai dezvoltat cu ajutorul propriei sale cunoaşteri de literatură şi de filozofie indiană. Motivul meu de-a căuta influenţa indiană din gândirea şi în creaţia lui Eminescu a fost să caut nucleul unei sfere mai mari, unde sufletul României se întâlneşte cu sufletul Indiei.

- Credeţi că India a ocupat un spaţiu deosebit din universul cultural al lui Eminescu?
Pasiunea extraordinară a lui Eminescu pentru India, mai ales pentru buddhism, este semnalată de toţi biografii săi. Iar faptul că această pasiune a fost însoţită de o cunoaştere ştiinţifică a culturii indiene o dovedeşte, între altele, integrarea unor texte celebre indiene propriei sale opere. De altminteri, în ultimii ani din viaţa sa, Eminescu s-a preocupat de pregătirea unei gramatici sanscrite în limba română, după modelul gramaticii acestei limbi, de Franz Bopp, în limba germană.

- Prin ce se explică această pasiune sau preocupare a poetului român pentru India?
- Afinitatea sufletească pentru India constituie o caracteristică proeminentă a poporului român. Istoria nu ne spune dacă într-un trecut îndepărtat poporul român a avut relaţii directe cu India. Totuşi, gândirea dacilor şi a geţilor, de pildă, concepţia nemuririi sufletului uman şi întoarcerii sale la un izvor suprem au o puternică rezonanţă în filozofia Upanisadelor indiene. Există o posibilitate ca, în epoca pre-creştină, unele idei indiene au putut să treacă în România prin intermediul oraşelor greco-romane. Mai târziu, contactul României cu Imperiul bizantin şi ţările islamice a pus-o în legătură cu literatura indiană, mai ales cu fabulele şi povestirile circulate acolo. Aşadar, textele indiene ca Varlaam şi Ioasaf, Sindipa şi Pancatantra au intrat în România şi, în decursul timpului, s-au asimilat literaturii populare române. Aceste scrieri şi-au lăsat influenţa asupra marilor scriitori români, ca Miron şi Nicolae Costin, Neagoe Basarab şi Dimitrie Cantemir. Pătrunderea gândirii indiene se simte şi în alte ramuri ale culturii româneşti. Preocuparea ştiintifică pentru India a început în secolul trecut cu B.P. Hasdeu. Interesul României pentru India a ajuns la culme în epoca eminesciană, pe care l-au susţinut Lucian Blaga şi Mihail Sadoveanu mai târziu. De aceea, influenţa indiană asupra lui Eminescu n-a fost una suprapusă din afară, ea a fost mai degrabă o creştere organică a unui indianism înnăscut al lui Eminescu.

- Prin ce se manifestă acest indianism şi cum l-aţi sesizat?
- În primul rând, pasiunea pentru literatură şi filozofie în aceeaşi măsură îl apropie pe Eminescu de poeţii indieni. În creaţia sa, Eminescu şi-a îmbinat toată concepţia filozofică cu imaginaţia poetică şi ne-a lăsat unele opere literare, unde filozofia şi frumuse'ea [versului] se contopesc într-un tot. Eminescu n-a fost un filozof în sensul european al cuvântului şi a fost mai mult decât un poet. El a fost un darsanik, sau cel care vede, şi un kavi, poet-înţelept, în sensul termenilor indieni. Pe urmă, există mai multe trăsături comune între Eminescu şi marii poeti indieni, începând de la poeţii vedici de acum 5000 de ani până la Rabindranath Tagore, poet al zilelor noastre. Ca să descopăr ideile şi motivele indiene inerente în gândirea lui Eminescu, am analizat mai întâi operele sale de adolescenţă, când n-a avut posibilitatea de-a cunoaşte literatura indiană atât de bine. Aceste poezii, de la poezia de debut până la Mortua est, prezintă un sâmbure al geniului eminescian, manifestând toate caracteristicile operelor sale mature. Am observat că rolul naturii este deosebit de important în aceste poezii. Natura apare aici sub trei forme: ca atare, pentru a crea o atmosferă, în metaforele figurilor şi sentimentelor umane şi ca un mediu atotcuprinzător, în care se integrează şi omul. Cele trei laturi îşi găsesc corespondenţa în lirica sanscrită. La fel de important este şi rolul morţii, încă o caracteristică a poeziei indiene. Spre sfârşitul epocii de adolescenţă îl vedem pe Eminescu frământat de problemele vieţii, morţii şi ale nemuririi, pe care nu poate să le dezlege singur, din cauza lipsei pregătirii filozofice. Tocmai în acest punct crucial al vieţii sale spirituale intervin anii de la Viena şi apoi cei de la Berlin, când cerinţele sale intelectuale îl îndrumă spre filozofie şi de acolo, fireşte, spre India. După părerea mea, nevoile sale sufleteşti l-au atras pe Eminescu spre India; Viena n-a fost decât un prilej fericit.

- Cât de bine credeţi că Eminesca a cunoscut cultura indiană?
- Viaţa lui Eminescu n-a fost prea bine documentată. Din materialele biografice se află că el a citit ceva despre istoria şi mitologia indiană, despre buddhism, unele noţiuni ale filozofiei Upanisadelor, fragmente din eposurile indiene, şi traducerea germană a piesei Sakuntala a lui Kalidasa. Opera sa relevă o cunoaştere mult mai amplă şi mai profundă a literaturii şi filozofiei indiene. Din materialele bibliografice ale textelor indologice şi indiene, vehiculate în Europa pe atunci, am reconstituit o sferă mai largă a cunoaşterii lui Eminescu în acest domeniu. Astfel, sunt de părere că el a citit mai multe traduceri ale imnurilor din Rgveda, unele imnuri şi în versiunea originară sanscrită, unele Upanişade în traduceri, scriptura buddhistă Dhammapada, unele opere ale lui Kalidasa şi a învăţat limba sanscrită. A mai citit şi tratatele cunoscute indologice, de exemplu, tratatul buddhismului indian al lui Burnouf şi Istoria literaturii indiene a lui Weber.

- Cum aţi constatat influenţa acestor texte în opera eminesciană?
- După părerea mea, influenţa literaturii indiene este mai remarcabilă în operele sale de tinereţe, pe când cea a filozofiei indiene se manifestă mai mult în poeziile mai mature. Am urmărit izvorul inspiraţiei poeziei Venere şi Madonă şi al romanului
Geniu pustiu în piesa Sakuntala a lui Kalidasa, pe care Eminescu a citit-o în limba germană. Bun cunoscător al literaturii germane, el a fost avizat şi de urmele lăsate de aceasta în romantismul german. Conceptia dragostei a lui Eminescu, exprimată în aceste două opere, şi multe similitudini în texte şi în structură sunt destul de grăitoare să sugereze influenţa Sakuntalei asupra acestora. Firea lui Eminescu a fost însă atât de apropiată sensibilităţii indiene, încât unele trăsături comune cu Kalidasa, de pildă, afinitatea cu natura, dor[ul] la despărţirea de codru se pot atribui mai degrabă coincidenţei decât unei influenţe certe. Este interesant de observat că paralele tipologice de acest gen se află şi în operele lui Rabindranath Tagore, deşi aceşti doi poeţi aproape contemporani nu s-au cunoscut niciodată.

- Dintre diferitele sisteme filozofice ale Indiei, care credeţi că a lăsat influenţă mai pronunţată în gândirea lui Eminescu?
- Buddhismul, pe care el singur îl considera "cea mai poetică, mai frumoasă şi mai profundă religie de pe lume". Această filozofie a fost mai răspândită în Europa pe atunci şi a fost mai apropiată firii retrase şi romantice a lui Eminescu. Prima influenţă a buddhismului se remarcă în Epigonii. De atunci, gândirea buddhistă rămâne strâns legată de viziunea eminesciană. În subsolul creaţiei lui Eminescu se pot descoperi multe urme ale umanismului şi filozofiei lui Buddha. Revolta împotriva tradiţilor învechite şi ideilor stagnante, pe care o întâlnim în Împărat şi proletar şi în Andrei Mureşanu, tabloul dramatic, porneşte într-o mare măsură de la viaţa şi idealismul lui Buddha Sakya-muni, care acum 2500 de ani a luptat pentri emanciparea maselor indiene. Acest aspect umanist al vieţii lui Buddha l-a impresionat profund pe Eminescu, care nutrea o deosebită simpatie pentru păturile de jos, ale cărei dovezi se văd în diferite articole semnate de el. Iar, pe de altă parte, influenţa filozofiei buddhiste îşi face apariţia în Epigonii, Andrei Mureşanu, Rugăciunea unui dac, Glossa şi Odă din metru antic. O variantă a Rugăciunii... poartă şi titlul Nirvana. Între ele, cea mai remarcabilă poezie din acest punct de vedere este Glossa. Calmul desăvârşit, detaşarea totală de toate întâmplările lumeşti, viziunea lucidă că toate-s trecătoare şi năzuinţa spre o înaltă realizare spirituală, ideile fundamentale ale Glossei se trag de la filozofia buddhistă expusă în Dhammapada.

- În ce măsură credeţi că Eminescu a fost influenţat de filozofia Vedelor şi a Upanişadelor?
- O apropiere intuitivă de gândirea upanişadică s-a manifestat în unele scrieri din adolescenţă ale lui Eminescu, când el căuta să descifreze misterele morţii. Din 1872 îl frământă şi tainele creaţiei. Tocmai atunci încep studiile sale la Berlin, unde cunoaşterea sa a textelor vedice devine din ce în ce mai profundă şi mai ordonată. De aceea, imaginaţia cosmogonică a lui Eminescu devine din ce în ce mai plastică. S-a afirmat de mult că Eminescu a integrat două imnuri vedice Rugăciunii unui dac şi Scrisorii I. Cercetarea mea mi-a relevat că imaginaţia procesului creaţiei lumii din Rugăciunea unui dac este inspirată din Imnul Creaţiunii, pe când concepţia ei filozofică a unui singur zeu personal, precum şi prezentarea ei poetică sunt preluate din Imnul către zeul necunoscut. În afară de aceste două, Eminescu a folosit şi unele imagini aflate în alte imnuri din Rgveda. În Scrisoarea I, el a integrat Imnul Creaţiunii aproape în întregime, păstrându-i imaginaţia poetică şi concepţia filozofică a unui creator suprem, atotputernic, dar impersonal. În această poezie, ca şi în Luceafărul, observăm şi o influenţă remarcabilă a gândirii upanişadice. În integrarea imnurilor respective poeziei sale proprii, Eminescu a respectat sensul lor filozofic şi a tradus termenii filozofici uneori mai corect decât ce se afla în alte traduceri germane pe atunci. De exemplu, expresia "dor nemărginit" prin care el a tradus cuvântul sanscrit kama, e mult mai apropiată decât cele folosite de marii orientalişti europeni de atunci.

- Credeţi, aşadar, că Eminescu a tradus imnul sanscrit din versiunea originală şi nu dintr-o altă traducere?
- La început a solicitat un text german, care se află într-un caiet al său, dar ulterior şi-a perfecţionat traducerea, confruntând-o cu versiunea originală sanscrită. După părerea mea, Eminescu a fost deci primul traducător român din limba sanscrită.

- Deci ştia sanscrită destul de bine.
- Fără îndoială. Altfel nu putea să traducă Gramatica sanscrităa lui Bopp în româneşte. Această traducere neterminată se află în Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi.

- Ce părere aveţi despre ea?
- Această traducere inedită înlăură orice îndoială despre cunoaşterea limbii sanscrite de către Eminescu. Cercetând acest manuscris, am ajuns la următoarele concluzii: Eminescu şi-a însuşit o caligrafie impecabilă a scrisului devanagari, cunoştea cele mai subtile nuanţe ale foneticii şi ortografiei sanscrite, a avut noţiuni despre principiile gramaticii şi a posedat un vocabular de peste 2500 de cuvinte sanscrite, ceea ce nu-i prea amplu faţă de vocabularul imens al acestei limbi, dar nici prea puţin.

- În lumina faptelor descoperite şi nuanţate de dumneavoastră, care credeţi că e semnificaţia momentului Eminescu în literatura universală?
- Întrucât Eminescu n-a scris aproape nimic despre India, nu putem să-l considerăm un indianist propriu-zis. Dar ceea ce a realizat Eminescu are o pondere mai mare în literatura universală. Prin scrierea sa proprie, Eminescu a unit spiritualitatea
României cu cea a Indiei. Efectuând astfel o armonioasă sinteză a celor două literaturi, Eminescu a împrospătat cultura românească şi a realizat visul lui William Jones, cel dintâi orientalist european, care credea că numai contactul cu literatura indiană poate să salveze literaturile europene din stagnarea totală. Speranţa lui Jones nu s-a adeverit pe deplin în Apus. Sinteza celor două culturi nu s-a realizat nici în Anglia, ţara lui Jones, nici în Germania, unde orientalismul a avut un impact mai pronunţat decât oriunde în Europa. Oricât s-au străduit orientaliştii, sufletul indian n-a fost, nici n-a putut să fie transplantat în solul apusean. Aşa cum a prevăzut poetul englez Rudyard Kipling, Răsăritul şi Apusul nu s-au întâlnit niciodată. Astăzi, după ce a trecut valul orientalismului de pe terenul Apusului, nici o urmă a gândirii indiene nu se vede pe acest pământ. Imnurile lui Jones sunt uitate în Anglia; Divanul lui Goethe şi Ideile lui Herder constituie doar unele preocupări pentru specialişti în Germania. În schimb, poetul ţării Mioriţei a integrat sufletul indian spiritualităţii poporului său. Prin scrierea lui Eminescu, imaginaţia cosmogoniei şi concepţia nirvanei indiene s-au asimilat literaturii române pentru totdeauna. Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa.



«« inapoi