Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

"Gratie lui Eminescu, numele meu a ajuns pe toate meridianele lumii"


Dialog consemnat de Nicolae Tone, 1989

L-am asezat, în inima mea, alaturi de Tagore

-Doamna Amita Bhose, am în fata un articol emotionant al dv., publicat la Botosani în 1988, unde povestiti "întâlnirea" cu marele poet român Mihai Eminescu. Daca-mi permiteti, am sa va citesc câteva pasaje din el.
- Va rog. Îmi face multa placere.

-"A fost cu totul neasteptat. În paginile unui manual scolar am dat de o poezie care m-a captivat pe loc, chiar daca n-am înteles-o perfect. [...] Sub ochii mintii mele s-a relevat o padure de plopi din toamna târzie - un codru dezgolit de vegetatie, parasit de vietati ['] care se leagana cu crengile la pamânt. [...] Se leagana între gol si plin, amorteala si freamat, viata si moarte, creatie si anihilare. El mi-a sugerat imaginea lui Siva Nataraja, regele dansului cosmic, care creeaza cu un pas si nimiceste creatia cu pasul urmator. [...] Codrul, ramas singur-singurel cu doru-i, probabil acelasi dor nemarginit din care a izvorât lumea, m-a cucerit."
- Întâlnirea mea cu poezia lui Eminescu se-ntâmpla în 1959, la putin timp dupa venirea în România, unde fostul meu sot se afla la o specializare în domeniul petrolului. Eram tânara, stapânita de o vie curiozitate de a afla lucruri cât mai multe despre o tara care la noi, în acel timp, era foarte putin cunoscuta. Acum a avut loc primul meu contact cu Europa, cu o altfel de societate. Imediat dupa sosire m-am înscris la un curs intensiv de limba româna, de doi ani, la Universitatea din Bucuresti. Este momentul când, cu totul întâmplator, am dat, într-un manual, peste poezia Ce te legeni, a lui Mihai Eminescu. Nu stiam atunci ca aceasta întâlnire cu creatia eminesciana va constitui un eveniment decisiv în viata si cariera mea.
Furata de muzica, de mesajul acestui poem, care îmi aminteau obsesiv de literatura si de legendele patriei mele, aflata peste mari si tari, îmi aduc aminte ca am încercat sa-l transpun, cu toate ca abia începusem sa ma familiarizez cu limba româna, în bengali, limba mea materna.

-Aceasta a fost, deci, prima încercare de a traduce din Eminescu?
-Da. Mesajul poeziei mi-a aparut - cum am scris si în articolul pe care l-ati amintit, din suplimentul ziarului Clopotul din Botosani, intitulat Eminescu 100 - foarte cunoscut. Toate creatiile pe care le-am citit în acel manual, de altfel, mi-au aparut deosebit de aproape de literatura indiana, mai ales de literatura bengaleza clasica. Bineînteles, Eminescu oglindea în cel mai înalt grad aceasta apropiere. L-am asezat, înca de atunci, în inima mea, alaturi de Rabindranath Tagore. Poporul român mi-a parut foarte prietenos; m-am uimit si m-am bucurat nespus de mult sa întâlnesc pe pamântul european un popor aproape oriental, foarte sensibil, poetic, visator.

Mi-au reprosat ca am venit din India sa vi-l fur pe Eminescu

- Cum a continuat drumul dv. catre Eminescu?
-Sa va spun, mai întâi, ca imediat dupa înapoierea în India, în 1961, anul Centenarului nasterii lui Tagore, a avut loc debutul men literar, în revista Desh (Patria), în limba bengali, care aparea la Calcutta. Articolul publicat aici, determinat de contactul meu cu România, se intitula Tagore în România.
Apoi, în 1967, am primit o invitatie din partea Institutului Român pentru Relatii Culturale cu Strainatatea (IRRCS) de a face o vizita de trei saptamâni în tara dv. Publicasem deja în bengali traducerea din Mihail Sebastian: Steaua fara nume. Tiparisem, de asemenea, numeroase articole, în bengali si engleza, despre literatura si cultura româna în presa din Calcutta. Am profitat, deci, de aceasta vizita, stabilind o strânsa legatura, alaturi de IRRCS, si cu Uniunea Scriitorilor din România.
Succesul deosebit al reprezentarii Stelei fara nume (1965), pe care o alesesem spre traducere tocmai pentru farmecul si atmosfera ei atât de apropiate de sufletul indian, piesa ale carei roluri au fost interpretate nu de actori profesionisti, ci de autori dramatici, membri ai Asociatiei Dramaturgilor din Calcutta, pe de o parte, dorin'a tot mai vie de a face cunoscuta literatura româna în tara mea, pe de alta parte, m-au determinat sa transpun în bengali si doua dintre piesele lui Caragiale: O scrisoare pierduta (premiera în 1968; editare în 1971) si O noapte furtunoasa (premiera în 1969). Acestea nu sunt, de fapt, traduceri propriu-zise, ci localizari. Noi le spunem "transformari", si astfel de transformari s-au facut la Calcutta cu piesele lui Pirandello, Cehov, Brecht, Ibsen si ale altor mari autori clasici si contemporani.
Am tradus si din Sadoveanu - tiparind la Editura Academiei din India, în 1969, volumul Bordeienii, dupa ce, mai înainte, în 1968, tiparisem volumul de poezie contemporana româneasca (în colaborare cu A. Chakravarti, care a tradus din limba engleza) Si noi visam (1968), titlul fiind dat dupa o poezie a lui Marin Sorescu, si un alt volum - lucrare originala - dedicat cunoasterii României: În afara lumii cunoscute (1968). Am publicat, apoi, si "transformarea" piesei Jocul de-a vacanta, de M. Sebastian (1970); premiera ei avusese loc mai înainte, în 1969.
În cursul acestor ani traduceam pentru mine poezia lui Eminescu, a carui atitudine fata de drama vietii umane, a carui gândire filozofica erau atât de apropiate de sufletul indian.
Mai târziu, în 1972, când am tinut la Iasi conferinta Mihai Eminescu - un poet indian, prietenii mei, scriitorii ieseni, mi-au reprosat, glumind, ca am venit din India sa vi-l fur pe Eminescu. Adevarul era ca Eminescu ma cucerise pe mine si, de asemenea, o parte a publicului indian, prin tiparirea, în 1969, la Calcutta, a volumului Eminescu: Kavita.

- Cum se traduce Kavita?
- Simplu: Poezii. Volumul a aparut în luna august (deci curând se vor împlini 20 de ani de atunci), în urma a zece ani de reluare, refinisare si refacere integrala a celor 35 de poeme eminesciene cuprinse în el, între care Venere si Madona, Floare albastra, Lacul, Dorinta, Scrisoarea I, Scrisoarea IV, Ce te legeni, Nirvana (Rugaciunea unui dac), Kamadeva, La steaua, O, ramâi, O, mama, Mai am un singur dor, Luceafarul.
Limba româna fiind aproape necunoscuta în India, traducerea lui Eminescu, asumata din proprie initiativa, a fost o sarcina foarte dificila. Nu exista, nu avem nici pâna acum, un dictionar român-bengali, iar dictionarul român-englez era departe de a-mi explicita conotatiile specifice eminesciene.
O alta dificultate, pe care n-o anticipasem, întâlnita pe parcursul traducerilor, a fost aceea ca universul eminescian se apropia atât de mult de cel al lui Tagore, încât trebuia sa ma feresc de mine însami, ca pasionata cititoare a lui Tagore sa n-o influenteze pe traducatoarea lui Eminescu.
Greutatile au fost multe, dar ele nu m-au descurajat. Ecoul favorabil al unei prime confruntari cu cititorii bengalezi, extrem de exigenti, din 1964, când în revista Pravasi (aici colaborase si Tagore pe distanta a câteva decenii) am integrat, într-un articol despre Eminescu, si câteva traduceri - printre care se afla si poezia Mai am un singur dor - îmi daduse încredere în resursele mele interioare si ma determinase sa continuu munca începuta.
Stiam ca merg pe un drum nestrabatut, si poate tocmai de aceea, dorinta de a izbândi a devenit mai intensa. Am deschis, de fapt, cu traducerile din Eminescu si din alti autori din tara dv., gustul pentru cultura româna în India.

- Cum a fost primit volumul Eminescu: Kavita?
- Cu caldura, cu uimirea de a fi întâlnit în paginile sale idei si sentimente atât de apropiate celor indiene. Toata temerea mea, toata nesiguranta ca nu voi reusi sa-l prezint pe Eminescu în bengali asa cum era el cu adevarat s-au spulberat, volumul fiind prezentat în majoritatea publicatiilor din Calcutta ca un eveniment cultural major. Astfel, criticul Nikhil Sen scria: "Îi multumim traducatoarei care l-a tradus pe Eminescu în bengali, si pe aceasta cale l-a prezentat pe cel mai mare poet al României cititorilor bengalezi. [ ... ] Fara îndoiala, Eminescu: Kavita este o contributie valoroasa în poezia bengaleza" (în ziarul de limba engleza Amrita Bazar Patrika, din 19.10.1969). Cuvinte de pretuire au avut, printre altii, si poetul Krishna Dhar, tradus recent în româneste de catre un student al meu: "Amita Ray - numele cu care am semnat traducerea - a ales o limba aproape necunoscuta cititorilor bengalezi. [ ... ] Cursivitatea traducerii si alegerea cuvintelor ne-au fermecat" (în saptamânalul literar Amrita, din 13.3.1970) si prozatorul Parimal Goswami: "Traducerea este cursiva si este realizata într-un limbaj atât de nuantat încât nici nu pare o traducere. [ ... ] Prin acest volum de poezie dintr-o tara îndepartata, traducatoarea a edificat o punte între cele doua culturi, fapt pentru care literatura si cultura noastra îi vor fi recunoscatoare" (în cotidianul Jugatar, din 31.1.1970).

Cititi poeziile originale si meditati, intuiti

-Cartea dv. de referinta, Eminescu si India, a fost, la baza, cum afirmati si în Cuvântul înainte ce o precede, "scrisa ca teza de doctorat...".
-Dupa o noua vizita în România, în 1971, când am fost invitata la Congresul traducatorilor, am cerut guvernului român o bursa de doctorat, nu pentru a avea neaparat un titlu, ci din nevoia launtrica, tot mai stringenta, de a ma lamuri pe mine îns[mi, deplin, de misterul apropierii versului eminescian de sensibilitatea si profunzimea liricii indiene. Care sunt influentele si confluentele indiene în opera marelui poet român, cât de mult aprofundase el cultura poporului meu? - iata întrebarile carora doream cu ardoare, mai ales dupa aparitia volumului Eminescu: Kavita, sa le raspund.
Îmi amintesc si acum, la atâtia ani de atunci, de prima mea audienta la decanul Facultatii de Limba si Literatura Româna din Bucuresti, de surpriza sa când am numit tema pe care am ales-o: Influenta indiana asupra gândirii lui Eminescu.
Mi-a spus ca în acest domeniu singura persoana care poate sa conduca lucrarea este Zoe Dumitrescu-Busulenga, sefa Catedrei de literatura universala. Am contactat-o imediat la telefon si domnia sa a fost impresionata de tema propusa. Asa ca am mers la prima noastra întâlnire fiind stapânita de o mare neliniste interioara si, deopotriva, de o deosebita sfiiciune. Dar, spre surprinderea mea, am descoperit ca sunt asteptata cu vadita emotie. Parca si azi îmi suna an ureche cuvintele domniei sale: "Pâna acum noi am primit întelepciune din India. Este o mare placere ca a venit cineva din India în cautarea întelepciunii."

- Recunosc stilul usor colocvial, inconfundabil al distinsei profesoare.
- În discutia care a urmat, doamna Busulenga, în aceleasi fraze calde, a avut generozitatea sa ma "confunde" cu întelepciunea indiana. Aceasta "confuzie" m-a costat foarte scump, pentru ca tot timpul trebuia sa ma strâduiesc sa fiu la înaltimea exigentelor conducatoarei lucrarii mele. Sunt aici multe lucruri interesante de amintit, nu numai pentru mine personal, ci si pentru istoria eminescologiei, si-mi pare foarte bine ca dv. doriti sa le pastrati pentru cititorii din viitor.

-Povestiti-mi-le.
-As vrea sa va fac sa întelegeti modul extrem de personal al doamnei Busulenga de a conduce o lucrare de doctorat. Când i-am cerut bibliografia, mi-a spus sa nu citesc nici o lucrare de exegeza si numai la insistenta mea a adus o fisa mica - nu mai rasarita decât o carte de vizita - cu doar doua-trei titluri pe ea, prima fiind trecuta sinteza lui Edgar Papu, Poezia lui Eminescu: "Cititi poeziile originale si meditati, intuiti, mi-a spus. Nu vreau sa va lasati influentata de criticii români" Si a mai adaugat: "Ceea ce au spus ai nostri deja o stim. Dorim sa vedem cum interpreteaza o minte indiana opera literara a lui Eminescu."
Nu am ascultat pe de-a-ntregul aceste sfaturi, mi-am alcatuit o bibliografie cuprinzatoare si abia dupa ce am parcurs toate acele lucrari am constatat ca doamna Busulenga avea dreptate. Într-adevar, pâna atunci (eram, deci, în 1972) nimeni nu se preocupase în mod temeinic de latura indiana a culturii lui Eminescu si - pentru a-mi marturisi gândul pâna la capat - exista chiar o retinere cu privire la acest aspect al culturii marelui poet.
Un alt amanunt important: când am întocmit programul de lucru, doamna Busulenga, care este, dupa cum se stie, unul dintre cei mai mari comparatisti ai lumii, mi-a sugerat, ca titlu al lucrarii, Eminescu si Tagore. Asa a si fost depusa propunerea la Universitate, titlul parându-mi-se foarte incitant.

-De ce ati renuntat la el?
-Operele lui Tagore au fost cunoscute în Romania numai prin traduceri dupa versiuni engleze. Astfel, terenul nu era favorabil pentru cercetarea comparatista între Eminescu si Tagore. Se impunea, data fiind necesitatea utilizarii de citate din ambii autori, o noua traducere a poetului indian în româneste, în care sa se pastreze toate subtilitatile si nuantele existente în textele originale. Si o asemenea traducere ma depasea pe atunci. Aceste motive m-au determinat sa renunt pentru moment la analiza confluentelor dintre cei doi autori si dintre cele doua culturi pe care le reprezentau, româna si indiana, si sa ma limitez numai la prezentarea influentelor indiene în opera lui Eminescu, revenind la titlul initial al lucrarii: Influenta indiana asupra gândirii lui Eminescu.
Am trecut, deci, la parcurgerea întregii opere literare a lui Eminescu, în paralel cu explorarea literaturii si filozofiei indiene, de data aceasta cu ochiul cercetatorului. Încurajarea si ajutorul permanent pe care mi le-a dat regretatul Sergiu Al-George, unul dintre cei mai reputati specialisti în lingvistica sanscrita a lumii, mi-au fost de un ajutor nepretuit.

Exista o "legatura de sânge" între poporul indian si poporul român

-Când ati finalizat lucrarea?
-În 1975, si am sustinut-o la Universitatea din Bucuresti, din juriu facând parte profesori renumiti ca Ion Coteanu, Zoe Dumitrescu-Busulenga, George Munteanu, Dumitru Pacurariu.
Prezenta în sala a unor foarte distinsi carturari, care au adus si referate externe asupra tezei mele, ca Edgar Papu, Sergiu Al-George, I.C. Chitimia, Paul Anghel, Virgil Cândea, Dan Zamfirescu, Marin Bucur, Fanus Bailesteanu etc., a facut ca acea zi sa devina cea mai fericita din viata mea.
Intelectualii români au aratat spontan un entuziasm deosebit fata de lucrarea mea. Înca dinaintea sustinerii tezei, profesorul Papu spunea ca o astepta cu sufletul la gura. Ecoul stârnit de cercetarea mea mi-a întarit convingerea ca exista pe undeva o "legatura de sânge" între poporul indian si poporul român.
Doresc, de asemenea, sa mentionez si faptul ca teza mea de doctorat i-a prilejuit cunoscutului istoric literar indian, prof. univ. dr. Devipada Bhattacharya, din Calcutta, o extrem de nuantata analiza a operei literare eminesciene. Astfel, pe marginea unui autoreferat, în engleza, el aprecia: "Mihai Eminescu ['] a fost înzestrat cu o îmbinare rara a intelectului si intuitiei de cel mai înalt grad. Datele sale biografice prezentate de Amita Bhose dovedesc clar ca el a fost bun cunoscator al Vedelor, Upanisadelor si al operelor lui Kalidasa. [ ... ] Eminescu reprezinta, dupa parerea noastra, o rara sinteza a lui Goethe si Schopenhauer. Studiul comparatist întreprins de cercetatoare între Rabindranath Tagore si Eminescu este izbitor de original si înviorator. El deschide un capitol nou în cercetarea operelor ambilor autori. Amita Bhose a descoperit trasaturi comune la cei doi poeti în privinta atitudinii lor fata de Upanisade, buddhism si operele lui Kalidasa, precum si acelasi fond al sensibilitatii fata de natura, dragoste si moarte."

-Vor mai trece trei ani pâna la publicarea tezei de doctorat, în cadrul atât de apreciatei, la noi, colectii "Eminesciana".
-Beneficiind de o bursa de specializare post-doctorala, am colaborat, în acesti trei ani, cu Colectivul "Eminescu" din cadrul Muzeului Literaturii Române, colectiv ce îngrijeste editia academica a operelor poetului. În acest sens, am contribuit cu studiul Filozofia si mitologia indiana în proza literara a lui Eminescu, în volumul VII al Operelor, aparut în 1978. Si am pregatit pentru tipar, în cadrul volumului XIV, al aceleiasi serii, manuscrisul eminescian cuprinzând traducerea Gramaticii sanscrite a lui Fr. Bopp, aflat la Biblioteca Centrala Universitara din Iasi. În general, publicul român avea înca retinere fata de cultura indiana a lui Eminescu, retinere oarecum fireasca, cred eu, cititorii si carturarii români fiind derutati de observatiile lui G. Calinescu, care a afirmat ca Eminescu stia doar alfabetul limbii sanscrite Opera lui Mihai Eminescu, E.P.L., Bucuresti, 1969, vol. I, p. 453). Subcapitolul Literatura indica din volumul amintit m-a socat prin superficialitatea cu totul neasteptata la marele exeget si istoric literar. Editarea manuscrisului Gramaticii sanscrite a constituit un important act cultural; el reprezinta dovada cea mai graitoare si mai concludenta în privinta acestei laturi foarte importante a culturii poetului. De atunci, nu mai am nevoie sa pledez pentru Eminescu.
M-am aplecat cu febrilitate asupra manuscrisului traducerii Gramaticii sanscrite, nu numai pentru ca aveam de îndeplinit o obligatie fata de colectiv, ci, în primul rând, pentru mine însami, pentru a sti, pentru a arata si celorlalti în ce masura Eminescu a stiut sanscrita...

- La ce concluzie ati ajuns?
- Am constatat ca a cunoscut sanscrita destul de bine, chiar si înaintea realizarii acestei traduceri, încât putea sa urmareasca un text sanscrit, desigur, cu ajutorul traducerilor în alte limbi, îndeosebi germana, familiara lui. Intuitia sa de poet, apoi, si poate un indianism înnascut în el l-au ajutat sa patrunda în substratul imnurilor sanscrite, sa le cunoasca în profunzime.
Data traducerii acestei Gramatici a lui Bopp a fost, cum stiti, discutata ani de zile, stabilindu-se pâna la urma - ceea ce anticipasem si eu - ca a fost realizata în a doua perioada ieseana a poetului, cea de dupa boala, aceasta lucrare fiind ultimul act cultural major din viata sa. Eminescu n-a terminat, din pacate, traducerea. Regretul este cu atât mai mare, cu cât poetul n-a mai reusit sa creeze poezii originale dupa aceasta perioada, când putea sa aiba accesul nemijlocit la textele sanscrite.

Nimic mai neadevarat, nimic mai îndepartat de intentiile mele

- Eminescu si India (Ed. Junimea, Iasi, 1978) este însotita de o pertinenta prezentare (În loc de prefata, p. VII-IX), semnata de Zoe Dumitrescu-Busulenga, din care am desprins urmatorul fragment: "Este pentru prima oara [ .. ] ca o minte indiana se apleaca asupra operei eminesciene, judecând-o, si nu în sine, ci în raport cu o straveche cultura a Rasaritului. [ '] Amita Bhose a regândit creatia eminesciana într-o comparatie neîncetata cu întelepciunea traditionala, cu filozofia si literatura Indiei. Si a fost izbita de analogiile profunde dintre demersul gândirii mito-¬poetice eminesciene si acela al poetilor patriei sale. Atunci a încercat sa se întoarca spre cauzele posibile ale confluentelor, pe care le-a cercetat si le-a sistematizat, cu minutie indiana si cu rigoare stiintifica europeana. " Sa ne oprim, în continuare, pe larg, asupra acestei carti, care reprezinta primul pas al dv. în ceea ce tot Zoe Busulenga numea "marea (dv.) aventura eminescologica ".
- Lucrarea a fost, asa cum am spus, teza de doctorat. De aceea am preferat sa folosesc un stil concentrat, fara sa insist îndelung asupra unor aspecte, considerând ca acestea erau, oricum, cunoscute referentilor. Asa ca, înca de la început, lucrarea nu a fost conceputa pentru publicul mai larg. Am dorit, de aceea, când a fost vorba de tiparirea ei, s-o reelaborez, s-o explicitez, sa integrez în ea mai multe detalii, cel putin în privinta operelor indiene la care m-am referit, dar Editura Junimea a insistat ca lucrarea sa fie publicata întocmai cum am prezentat-o ca teza de doctorat. A nu se întelege ca mi s-a impus acest lucru. Dimpotriva, eram încurajata ca, pe temeiul adaugirilor pe care doream sa le fac, sa scriu o noua carte despre Eminescu si cultura indiana, editura ieseana angajându-se s-o publice si pe aceasta. Iata ca n-am scris-o nici pâna acum.

-Primirea cartii a fost, totusi, contradictorie.
-Înaintea sustinerii tezei de doctorat primisem referate foarte docte si amanuntite din partea unor personalitati, la care m-am referit mai înainte. Acestora li s-au adaugat opiniile exprimate în cronici, toate favorabile. Dintre acestea mentionez recenziile semnate de Constantin Ciopraga (Cronica, Iasi), Edgar Papu (Secolul 20), Sergiu Al-George (Cahiers roumains d'études littéraires), Serban Cioculescu (România literara) si Al. Piru (Luceafarul).
Reactia unei parti a publicului, exprimata oral sau în articole de presa în anii care au urmat, a fost, într-adevar, retinuta. Acestor cititori li s-a parut, spre marea mea uimire, ca am desconsiderat originalitatea lui Eminescu si ca l-am minimalizat. Nimic mai neadevarat, nimic mai îndepartat de intentiile mele exprimate, de altfel, foarte clar în lucrare si subliniate cu obiectivitate în prefata cartii de doamna Busulenga: "... de la Venere si Madona, poema pusa de dr. Amita Bhose sub semnul influentei lui Kalidasa, si pâna la cosmogonia din Scrisoarea I sau la accentele cosmogonice din Rugaciunea unui dac, inspirate din Imnurile vedice, autoarea lucrarii de fata urmareste comparativ textele si trage concluziile adevarate ale unor analogii profunde, care denota nu numai un fond de teme de inspiratie în comun, dar si o neobisnuita putere de sinteza din partea poetului român, între viziunea despre lume a inzilor si a europenilor".
Dorinta mea de a cerceta operele lui Eminescu a avut originea în respectul profund fata de poet. Genialitatea consta atât în talentul înnascut, cât si în cultura însusita, nu poti ignora nici unul din acesti factori. Daca n-as fi constienta de marea sa originalitate si unicitate, nici nu mi-as fi închinat atâtia ani din viata cercetarii operei sale. Nu mi-am imaginat ca era nevoie sa subliniez originalitatea sau genialitatea lui Eminescu. Aprecierea unei lucrari de exegeza necesita însa familiarizarea cu operele pe care le trateaza. În acest sens, riscul de a nu fi înteles este inevitabil pentru orice critic literar.

- Articolele pe care le-ati publicat ulterior demonstreaza ca mereu descoperiti noi valori si valente ale operei poetului nostru national. Aveti în vedere continuarea volumului Eminescu si India?
- Da, dar dintr-un alt punct de vedere. Acolo m-am limitat la cercetarea influentelor asupra gândirii lui Eminescu, mentionând doar în treacat câteva asemanari, câteva confluente cu lirica lui Tagore. Cursul Eminescu si Tagore, tinut acum trei am la Universitatea Cultural-Stiintifica din Bucuresti, mi-a dat prilejul sa adâncesc cea din urma problema. Intentionez sa încheg un volum cu acelasi titlu, ca sa îndeplinesc pe aceasta cale si dorinta doamnei Busulenga. Obligatiile didactice nu-mi dau suficient ragaz sa îl definitivez.

-Stiu ca predati sanscrita si bengali la Universitatea din Bucuresti.
-Predau bengali din 1972, de când eram doctoranda, si sanscrita din 1978. Desi cele doua cursuri sunt facultative, ele m-au solicitat mult. Si aici am fost nevoita sa deschid un drum. Neexistând materii didactice în limba româna, trebuia sa stabilesc, prin cercetare si experiment, metodologia predarii acestor limbi la studentii români. Astfel am scris cursul si manualul de limba bengali, am alcatuit un dictionar voluminos bengali-român si acum pregatesc un manual de sanscrita. Începând din 1980 tin si cursul de cultura si civilizatia indiana, inclusiv estetica indiana, destinat studentilor de la disciplina hindi.

-Ati renuntat la pasiunea dv. de a traduce?
- Nicidecum. La ora actuala, traducerea bengaleza a piesei Iona de Marin Sorescu este sub tipar la Editura Academiei din New Delhi. Acum traduc mai mult din bengali sau sanscrita în româneste. Dintre traducerile din bengali cele mai importante sunt volumul lui Tagore, Scrisori rupte (Ed. Univers, 1978) si Proverbe si cugetari bengaleze (Ed. Albatros, 1975). Traducerea unei piese sanscrite are posibilitatea sa apara curând la Editura Univers. Anul trecut (1988) am publicat, împreuna cu studentii mei, o pagina de poezie contemporana indiana în revista Ramuri din Craiova. Toate acestea au avut meritul sa scoata la iveala apropierea spirituala între popoarele noastre.

Poetul nu se afla în biografia lui. El se afla în marea frumusete cosmica si în creatia sa

-Va rog sa va referiti, pornind de la afirmatiile de mai înainte, la " confluentele " Eminescu - Tagore. Va reamintesc, în acest sens, si o emotionanta fraza pe care am întâlnit-o în cartea dv: " Cunoscându-l pe Eminescu, parca l-am redescoperit pe Tagore, poetul tarii mele ".
-Pentru dv., românii, Eminescu reprezinta Luceafarul poeziei si al întregii sensibilitati nationale. Numele acestui astru înseamna izvor de lumina si, parafrazându-l pe poet, am putea sa spunem ca el a rasarit acolo unde "izvorau lumine" "ca-n ziua cea dentâi".
Rabindranath, prenumele lui Tagore, în traducere înseamna "soare". Izbitoare este aceasta coincindenta între poetii nostri nationali; asa cum poezia indiana este patrunsa de razele "Soarelui", tot asa poezia româna este luminata de "Luceafar".
Amândoi au determinat destinul cultural al tarilor lor. În afara de aspectele estetice ale operei, personalitatea si puritatea morala ale celor doi oameni sunt desavârsite, ambii slujind cauza adeva¬rului, atât în creatiile lor, cât si în viata particulara.
În cartea mea am folosit pentru Eminescu termenul "kavi", care înseamna, "poet-întelept"; în conceptia indiana, poetul este un întelept care cunoaste adevarul si care aduce omenirii mesajul acestui adevar.
Eminescu, asadar, este pentru mine, ca si Tagore, un "darsanik" (cel care vede) si un " kavi ".

-Tagore, în 1926, a vizitat România. În Eminescu si India, la p. 113, scriati: ,,...în conferinta tinuta de Rabindranath Tagore la Teatrul National din Bucuresti, pe data de 22 noiembrie 1926, poetul indian a pomenit ca fiica doctorului N. Mulgund (un medic indian stabilit în România - n.n.) i-a citit o poezie a lui Eminescu, de unde el si-a dat seama ca limba româna are multa poezie si ritm. Dar i s-a parut ca acest poet avusese multe suferinte în viata: de aceea, poezia s-a terminat în revolta, si nu într-un imn de bucurie. "
-Tagore a cunoscut România, a conferentiat aici, presa vremii pastreaza ecouri ale vizitei lui. Articolul meu, Tagore în România, a fost redactat pe baza acestor informatii. Asa cum o demonstreaza si un reportaj aparut în ziarul Viata literara (3 dec. 1926), pe care l-am folosit la redactarea informatiei respective, el a avut cunostinta despre Eminescu. Evident, Tagore nu putea sa-si formeze o parere concludenta despre creatia eminesciana dintr-o singura poezie. Nu se stie nici macar titlul poeziei ce i s-a citit cu acel prilej. Poate era Rugaciunea unui dac, în versiune engleza. Oricum era o antuma.
Eminescu n-a stiut nici atâta despre Tagore, pentru ca acum 100 de ani, când s-a stins autorul Luceafarului, poetul indian, nascut în 1861, nu era cunoscut pe plan mondial. Cu atât mai uimitoare ne pare, astfel, asemanarea gândirii celor doi poeti, si prin ideatie, si prin mânuirea limbii, prin muzicalitate, apropieri care nu pot fi explicate prin nici un fel de influente reciproce. Si atunci, trebuie sa revenim, iarasi, la ideea de unde am pornit, a înrudirii spirituale a celor doua popoare, român si indian, ale caror fond de sensibilitate si mod de a întelege existenta au gasit o exprimare atât de relevanta în lirica celor doi mari poeti ai lor.

- În cartea dv. vorbiti, la un moment dat (p. 68), si despre "soarta celor trei genii, [ ...] Kalidasa, Eminescu si Tagore".
- Multe date din viata lui Eminescu, cu toate eforturile cercetatorilor, nu le cunoastem, pentru ca el a fost un om retras, "un însingurat aflat sub stapânirea tulburatoarelor muzici interne", asa cum l-a descris Elena Vacarescu în Memorii (trad. rom., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 41). În ceea ce priveste biografia exterioara, viata lui Tagore, noua, specialistilor indieni, ne este foarte cunoscuta, caci el a avut o existenta deosebit de intensa.
Despre viata particulara a lui Kalidasa nu avem nici o informatie. Nici nu se poate afirma cu certitudine secolul în care a trait.
Asa ca ceea ce uneste personalitatile acestor trei genii este viata lor intima, care se poate reconstitui intuitiv din operele lor. Îl citez, în acest sens, pe Tagore, care a spus: "Poetul nu se afla în biografia lui. El se afla în marea frumusete cosmica si în creatia sa."
Priviti prin creatiile lor, prin marile simboluri utilizate, prin nazuinta integrarii, a contopirii cu cosmosul atotcuprinzator, cei trei mari, Kalidasa, Eminescu si Tagore, se afla într-o asociere de netagaduit. Mai mult, Kalidasa, prin opera lui, îi uneste si-i înfrateste pe Tagore si Eminescu, pentru fiecare în parte autorul Sakuntalei constituind o prezenta vie, coplesitoare. Daca Tagore reconstituie personalitatea lui Kalidasa, împlinind o acuta necesitate interioara, Eminescu nota într-un manuscris al Luceafarului (ms. 2266, f. 19, verso): "Kalidasa, Nevasta lui Kalidasa, Amorul lui Kalidasa", iar George Calinescu ne informeaza, în Opera lui Mihai Eminescu (vol. 1, p. 453), ca spre sfârsitul vietii sale acesta s-a gândit chiar la o drama având ca erou pe marele poet din India antica.

"Azi iubesc a ta fiinta cum iubesc pe Dumnezeu"

-Dintre poeziile eminesciene, îndragiti mai mult pe unele anume?
-Da. Mai am un singur dor. Este o creatie unica, unde Eminescu, "kavi" desavârsit, a actionat ca mesager al marelui cosmos, în aceasta poezie ritmul cosmic manifestându-se mai puternic decât oriunde în creatia eminesciana. Nu stiu daca, încercând sa explic, sa nuantez, nu banalizez cumva. Am tradus acest poem cu o rara placere, cititorii bengalezi receptându-l ca pe o poezie indiana. De ce au receptat-o în acest fel? Pentru ca dragostea omului fata de natura, integrarea sa în cosmos, singuratatea si enigmele existentei - atât de evidente la Eminescu - au reprezentat dintotdeauna punctele cardinale ale gândirii poetilor indieni. Simti citind poezia: "Mai am un singur dor / În linistea serii / Sa ma lasati sa mor / La marginea marii [ ... ] // Luceferi ce rasar / Din umbra de cetini, / Fiindu-mi prieteni / O sa-mi zâmbeasca iar. // Va geme de patemi / Al marii aspru cânt, / Ci eu voi fi pamânt / În singuratate-mi", ca întreg acest peisaj vibreaza în tine si te ajuta sa te integrezi si tu în acea melodie cosmica pe care a trait-o poetul cu întreaga sa fiinta.

-Dar Luceafarul?
-Într-o lucrare recent aparuta în Ateneu, din Bacau, am analizat motivele stiintifice ale cosmogoniei lui Eminescu, prezente si în Luceafarul. Cât priveste drama vietii umane, într-un articol de acum câtiva ani, publicat în Steaua, am cercetat o posibila sursa a poemului în vechile legende indiene.
S-a scris foarte mult despre aceasta poezie. Calinescu a si observat, cu ironie, ca fiecare crede a fi de datoria lui sa aduca o interpretare a Luceafarului. Nu toate interpretarile, bineînteles, au certa valoare stiintifica, dar în totalitatea lor ele prezinta complexitatea acestui poem, pe care-l putem numi Mahabharata al României.
Sunt aici sentimente omenesti, adâncimi filozofice, explorari stiintifice, valoare estetica, muzicalitate, perfectiune a formei artistice -, toate reprezentând, parafrazându-l pe Eminescu, cel din Sarmanul Dionis, "padurea într-un sâmbure de ghinda" ori "reflectarea cerului înstelat într-un strop de roua!".
Astfel, Luceafarul cuprinde toate fatetele creatiei poetice eminesciene, în special, si ale liricii române, în general.

- Tagore este un mare poet al dragostei. As dori foarte mult sa stiu opinia dv. despre poezia de dragoste a lui Eminescu.
- Tagore a trait 80 de ani, dar a avut o inima tânara pâna în ultima zi. Eminescu a trait doar 39 de ani, dar a fost totdeauna mult prea matur pentru vârsta lui, fapt analizat si subliniat de George Munteanu în Hyperion (I). Amândoi au fost de-a pururi tineri. Poate de aceea sentimentele tineretului au gasit exprimari atât de frumoase, de sensibile în creatiile lor.
Când un tânar indian si o tânara indiana cunosc sentimentul dragostei, ei îl definesc prin versurile lui Tagore. Asemanator se întâmpla, cred, si cu Eminescu în România. Poate ca, fara Eminescu, dragostea tinerilor români n-ar fi avut si n-ar avea atâta frumusete, duiosie si puritate.
Eminescu, ca si poetii indieni, a privit acest sentiment uman ca parte integranta a sentimentului cosmic. Pentru el, nimic pamântesc n-ar fi fost prea marunt. Toate elementele si toate vietatile naturii îsi au locurile lor distincte în poeziile lui de dragoste. De la "cariu" ,si "greier", pâna la astrele cele mai departate, toate au fost armonizate într-un peisaj atotcuprinzator si colorat. Oamenii se integreaza în aceasta tulburatoare panorama cosmica, facând ca dragostea, iubirea sa se regaseasca în creatii sclipitoare, nemuritoare.
Si poetul român, si Tagore au simtit, au trait aceasta armonie cosmica. Ei au fost cei care ne-au initiat în tot ce este mai frumos, mai profund si mai nobil în viata umana.
Asemanarile dintre ei, afirm înca o data, fara a fi stiut unul de creatia celuilalt, sunt extraordinare. Cum Eminescu spune: "Azi iubesc a ta fiinta cum iubesc pe Dumnezeu" (Locul aripilor), tot asa spune si Tagore: "Privesc pe zeita în iubita mea / Si pe iubita mea în zeita", pentru amândoi iubirea fiind axata pe ideea de sacralitate.

Eminescu, ca un "kavi" veritabil, si-a asumat raspunderea de a arata drumul luminos al adevarului

-Pe fila 90 a ms. 2275, Eminescu însemna: ,,Avem de combatut întunericul - Turan - sub forma de minciuni, sub forma de invidie, sub forma de miselie - noi, Aryas - luminosii ". Reproducând în cartea dv. acest fragment, adaugati: "Ne întrebam, oare e acelasi Eminescu pe care toti criticii l-au numit pesimist? Cunoscând opera eminesciana atât de temeinic, ce raspuns ati putea oferi azi acestei întrebari?
-Aici, în însemnarea din manuscris, vorbeste Eminescu, purtatorul si sustinatorul mesajului adevarului, al luminii tamaduitoare a acestuia. Avem, de fapt, imaginea unui poet luptator, încrezator în fortele proprii, optimist. "Avem de combatut întunericul", spune el, vizând combaterea minciunii, a invidiei, miseliei, care sunt principalele oprelisti în calea adevarului, a dreptatii, a demnitatii.
În ceea ce priveste asa-numitul "pesimism" eminescian, eu consider aceasta etichetare ca fiind de mult depasita si inoperabila. Pentru ca poetul nu poate fi numit pesimist sau optimist, sau încadrat în cine stie ce alta categorie psihologica.
Ca om, el a trait diverse sentimente si ca artist a stiut sa le transforme în poezii de valori perene. Atâtea jocuri de lumina si umbra se pot sesiza în poezia lui Eminescu, încât este pur si simplu o comoditate sa-l încadram numai într-un singur sentiment...

-Ati folosit, cu câteva clipe mai înainte, cuvântul,, luptator ". Va rog sa nuantati aceasta "latura" a personalitatii eminesciene.
- Eminescu era constient ca datoria lui de poet e sa combata minciuna, cum am spus, sa lupte pentru adevar, drept dovada poezia Junii corupti. Asa cum romanticii germani credeau ca poezia a fost primul limbaj al omenirii, Eminescu, ca un " kavi " veritabil, si-a asumat raspunderea de a arata drumul luminos al adevarului. "E menirea-mi adevarul [ ... ] / Doar în sufletu-mi îl caut", spunea el. Parca auzim vocea poetilor din Upanisade, care s-au rugat: "Condu-ma din întuneric în lumina, de la ireal la real, de la moarte la nemurire".
Descoperim în aceste exemple o continuitate - exprimata din antichitate si pâna în zilele noastre -, anume, ca poetul este luptatorul contra raului, în vreme ce poezia reprezinta factorul purificator al gândirii si societatii umane.

"Doamnei Amita Bhose, cu vie admiratie pentru activitatea D-sale ... "

-Ati cunoscut, neîndoielnic, în anii dedicati cercetarii operei eminesciene, pe multi dintre eminescologii nostri.
- Cel mai mult m-am apropiat de doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga si de profesorul Edgar Papu. Am profitat nu numai de cartile lor publicate, dar si de dialogurile foarte elocvente pe care le-am avut cu acesti eminescologi. În ceea ce priveste întelegerea vietii intime a lui Eminescu pretuiesc, în egala masura, lucrarile lui George Munteanu. Apreciez si contributiile eminescologice ale lui D. Murarasu, Constantin Noica, Stefan Cazimir, Dan C. Mihailescu si ale multor altora.
Am parcurs, de altminteri, aproape tot ce s-a scris despre Eminescu în româneste, dintre criticii vechi preferinta mea îndreptându-se îndeosebi spre Tudor Vianu si D. Caracostea, aceste lecturi contribuind la formarea unei imagini de ansamblu asupra poetului.
Am avut ocazia sa colaborez cu Petru Cretia, de la care am învatat multe lucruri, discutiile purtate cu domnia-sa ajutându-ma sa patrund si mai profund în subtilitàtile laboratorului de creatie eminescian. Marin Bucur mi-a fost de mare ajutor în finisarea cartii Eminescu si India. Tot el a publicat, în Caietele Mihai Eminescu, studiul meu despre manuscrisul eminescian de gramatica sanscrita, primul studiu serios în acest sens. Chiar daca nu se refera strict la domeniul eminescologiei, apreciez foarte mult critica lui Serban Cioculescu. Nici nu voi uita acele discutii incitante despre Eminescu si Brâncusi tinute zile întregi cu esteticiana Nina Stanculescu.
Au fost impresionante si cuvintele care mi-au fost adresate de Constantin Noica chiar înaintea sustinerii tezei: "Doamnei Amita Bhose, cu vie admiratie pentru activitatea D-sale, care ne lumineaza un capitol esential din universul eminescian. Omagiul lui Constantin Noica, iulie 1975" (pe lucrarea Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românesti, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1975).
Aceeasi pretuire a fost demonstrata prin onorurile pe care le-am primit în tara dv., între care o medalie cu ocazia comemorarii centenarului independentei de stat a României, în 1977.

- Daca sunteti de acord, va propun sa încheiem acest interviu prin reproducerea câtorva fraze din ultima pagina a cartii dv. Eminescu si India, carte ce a constituit, de altminteri, un veritabil fir al Ariadnei pentru discutia noastra: "Întâlnirea [...] cu gândirea indiana în opera lui Eminescu ne-a relevat profunzinzea cunostintelor lui de literatura indiana si adevarata sa pasiune pentru cultura Indiei. Eminescu n-a scris aproape nimic despre India; n-a fost indianist propriu-zis. Prin scrierile sale, el a unit spiritualitatea indiana cu cea româneasca, doua culturi atât de apropiate, dar din nefericire atât de despartite. [ .. ] Mihai Eminescu e singurul poet european care a facut India nemuritoare în tara sa. "
- Reafirm, si acum, ceea ce am spus în paginile cartii mele din 1978. În România, prin Eminescu, cultura tarii mele a ajuns în inima poporului român. Dragostea si pretuirea lui fata de India m-au legat si pe mine indisolubil de tara dv.
Astazi, în anul în care se împlinesc 100 de ani de la trecerea poetului în eternitate, îmi permit sa ma uit in urma retrospectiv: treizeci de ani am slujit cultura româna în calitate de traducator din si în limba româna, publicist, cercetator si pedagog. Asa cum v-am povestit pe parcursul acestui dialog, ca raspuns la întrebari provocatoare de nostalgii, în toate aceste domenii am pornit pe cai nebatute. Peste tot mi-am croit drumul singura. Traducând acea poezie aparent simpla - Ce te legeni... - am pus, fara sa stiu, piatra de temelie a puntii dintre cele doua culturi, punte de care a vorbit Parimal Goswami în recenzia poeziilor eminesciene. Activitatea mea sustinuta în domeniul relatiilor culturale între tarile noastre a fost apreciata în cele doua tari. Gratie lui Eminescu, numele meu a ajuns pe toate meridianele lumii.
Generatia tânara continua munca pe care am început-o. Ei, specialistii din viitor, fie ca mi-au fost studenti, fie ca m-au cunoscut prin lectura, vor completa si vor întari puntile de prietenie dintre popoarele noastre. Ei vor contribui la împlinirea unui nobil deziderat, acela al descoperirii noilor valori ale celor doua culturi, româna si indiana, în perenitatea carora cred cu întreaga mea fiinta.



«« inapoi