Latura comparatista a exegezei eminesciene se desfasoara mai mult sau mai putin pe doua planuri. Unii critici procedeaza pe un plan centripet; pornesc de la literatura universala, mai precis europeana, si îl plaseaza pe Eminescu în cadrul european, în raport cu alti scriitori. Altii adopta o metoda centrifuga; ei pornesc de la Eminescu si fixeaza pozitiile altor autori universali în raport cu el. Dupa parerea noastra, Edgar Papu este un comparatist centrifug.
Edgar Papu nu cauta anume locul lui Eminescu în galaxia marilor nume. El intra în profunzimea gândirii eminesciene, patrunde esenta ei, descopera noi si nebanuite valori si valente ale creatiei poetului român si le nuanteaza, daca este cazul, cu referire la alti scriitori români si straini.
Exegetul porneste de la parti ca sa obtina imaginea întregului. Le analizeaza minutios, pentru a cunoaste locul si rolul lor în cadrul ansamblului. Detaliile textului îl duc la esenta gândirii, la mesajul operei.
În Poezia lui Eminescu, el pleaca de la motive, fiindca motivele reprezinta simbolic gândurile si ideile poetului, ceea ce am numi laksmana, semn, în estetica indiana. Natura în toate aspectele ei, antropomorfismul, departarea, dulcele, dorul, visele si visurile, pâna si grotescul, toate cele care se împletesc, se armonizeaza prin îmbinarea imaginilor vizuale cu efectele auditive, constituind panorama sau simfonia cosmica eminesciana, apar în critica lui Edgar Papu asemenea numeroaselor petale ale lotusului, ceea ce este poezia lui Eminescu. Tocmai pentru ca exegetul priveste creatia eminesciana ca un corp viu, organic, el aduce aprecierea estetica a corpului si nu întreprinde disectia anatomica a membrelor.
Pe parcurs, Edgar Papu asociaza motivele si ideile altor poeti. dar Eminescu ramâne tema principala. În timp ce unii cauta împrumuturile lui Eminescu, E. Papu se axeaza pe asimilarea organica a ideilor în gândirea si imaginatia poetului.
Exegetul cauta originea geniului român în pamântul românesc, prin care se stabileste ponderea sa ca poet national. Asa cum a subliniat Rabindranath Tagore ca Europa îl pretuieste pe Kalidasa, pentru ca el reprezinta India si nu pentru ca este numit Shakespeare al Indiei, tot asa Eminescu a devenit poet universal prin virtutea faptului ca este poet national al unei tari. Daca Europa a descoperit fondul sensibilitatii indiene prin Kalidasa sau prin Tagore, un cititor strain cunoaste fondul autohton român prin Eminescu sau Brâncusi.
Edgar Papu releva fondul sensibilitatii eminesciene si îl integreaza în cel românesc. În aceasta operatie, criticul nu foloseste nici cutitul chirurgului, nici toporul arheologului. Michelangelo vedea forma sculpturii in blocul de piatra: cu ochii mintii, E. Papu vede portretul lui Eminescu pe basorelieful culturii românesti. Sensibilitatea este instrumentul acestui exeget.
Iata de ce critica lui E. Papu ne este mai usor accesibila, mai apropiata. Estetica indiana cere ca cititorul - si, prin urmare, criticul - sa fie sahrdaya, inimos, si rasika, cel care patrunde esenta sentimentelor artistice. Este de prisos sa spunem ca Edgar Papu, omul si scriitorul, este si una, si alta. Tocmai de aceea, aprecierea sa asupra lui Kalidasa la prefata traducerii Sakuntalei (editia din 1959) ne-a mers la suflet.
Esteticianul nu se refera la indianistica în contextul eminescian în afara de viziunea cosmogonica a poetului. Exegeza sa deschide, totusi o poarta spre lumea indiana. De exemplu, când criticul dezvaluie ponderea feminitatii naturii la Eminescu si demonstreaza ca în poeziile sale natura este "femeie" si poetul este "barbat", ne ducem cu gândul la conceptia filosofiei Samkhya, în care prakriti, natura, este principiul feminin sau materia. Cu ajutorul lui purusa, principiul masculin sau spiritul, ea creeaza lumea. E. Papu vorbeste de unirea poetului cu natura, cauzata de dorinta ambelor parti; ne amintim si noi de conceptia de mithuna, cuplu, atât de bine cunoscut in estetica indiana. Conform parerii lui E. Papu, "creatia lui Eminescu este asemanatoare procreatiei". Prin aceasta afirmatie, criticul desfiinteaza conceptia antitezei creatie-procreatie, apropiindu-se astfel de gândirea indiana. Chiar daca el porneste de la premisa aristotelica forma-materie, teoria se potriveste mai mult conceptiei spirit-materie a mito-filosofiei indiene, de la Rgveda pâna la Samkhya. Atât poetul, cât si comentatorul ne vorbesc în limbajul indian.
Edgar Papu savureaza esenta sentimentelor - rasa - si, sesizeaza dhvani, sunetul neauzit, sugestia - cele doua criterii importante în estetica indiana - în creatia artistica a lui Eminescu. Ne învata si pe noi sa cautam acel inexprimabil care sta dincolo de cuvinte.
Daca, în modestia sa de erudit profesorul Papu a avut amabilitatea sa spuna ca parerea noastra exprimata în finele lucrarii Eminescu si India "cuprinde implicit si o confirmare a vederii" Domniei sale (Existenta romantica, Bucuresti, 1980, p. 228), profit de aceasta ocazie ca sa recunosc faptul ca Poezia lui Eminescu ne-a fost deschizatoare de drum. Ea ne-a indicat calea pe care Eminescu se dusese în cautarea Indiei.