Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

"Viitorul meu s-a pierdut în trecut"


De vorbă cu doamna Amita Bhose

Interviu publicat în revista Columna, noiembrie 1990

"Este pentru prima oară, şi momentul mi se pare încărcat de semnificaţii, că o minte indiană se pleacă asupra operei eminesciene, judecând-o, şi nu în sine, ci în raport cu o străveche cultură a răsăritului". Această apreciere a reputatului critic şi istoric literar Zoe Dumitrescu-Buşulenga marchează prezenţa în lumea literelor din România a doamnei Amita Bhose, dr. în filologie, scriitoare şi traducătoare indiană, originară din Calcutta, în prezent lector universitar la Catedra de studii orientale din cadrul Universităţii Bucureşti. Cucerită de bogăţia literaturii române şi pasionată cu predilecţie de opera eminesciană, surprinsă şi încântată de afinităţile gândirii româneşti cu cea indiană, Amita Bhose şi-a dedicat de mulţi ani încoace întreaga sa activitate punerii în evidenţă a multiplelor aspecte comune celor două culturi, a universalităţii lui Eminescu. Teza de doctorat a domniei sale despre "Eminescu şi India" a fost cotată drept o lucrare de referinţă în cadrul studiilor eminescologice, fapt care, aşa cum îl prezintă şi doamna Buşulenga, constituie o recunoaştere preţioasă a sintezei izbutite de Eminescu între cele două culturi (indică şi europeană). "Şi - adaugă criticul, de obicei rezervat în elogii - este pentru noi o legitimă mândrie să primim această confirmare şi din partea unei nobile reprezentante a străvechii culturi indice, atât de ataşată spiritualităţii române cum este dr. Amita Bhose, căreia îi mulţumim pentru iubirea ce ne-o poartă".

Aşadar: Tîrgu-Jiu, 15 iunie 1990:

- Doamna Amita, aţi venit acum în Gorj, cu ocazia Zilelor Eminescu, poet pe care l-aţi tradus cu o deosebită dăruire şi sensibilitate în limba bengali, limba în care a scris cel mai important poet modern al Indiei - R. Tagore. Conferinţa dumneavoastră despre cei doi poeţi universali, conferinţă găzduită de Fundaţia Constantin Brâncuşi şi de revista "Columna" a fost primită cu un interes foarte mare şi cu entuziasmul justificat de ineditul şi valoarea opiniilor prezentate. Cum aţi resimţit dumneavoastră receptarea acestor opinii în cadrul întâlnirii respective?

- Dragă Maria, cu foarte mare bucurie şi satisfacţie am răspuns invitaţiei tale. M-am bucurat să văd că ai posibilitatea să desfăşori o activitate de studiu al confluenţei celor două culturi: indiană şi română, pasiune care, de altfel, te-a îndemnat să urmezi cursurile de indianistică din Bucureşti. Împreună cu seria voastră (1980 -n.a.) am organizat prima aniversare a zilei de naştere a lui Tagore în cadrul Universităţii Bucureşti. Au urmat apoi atâtea spectacole şi simpozioane în doar câţiva ani. Este de-a dreptul încântător pentru mine, acum, să văd că după atâta timp ai găsit un cadru prielnic să te ocupi în sfârşit de cultura indiană, posibilitate pe care nu v-a oferit-o singurul centru universitar românesc de studii indiene. Climatul cultural pe care l-am simţit cu întreaga mea fiinţă în timpul conferinţei sau în timpul discuţiilor cu membri ai Fundaţiei şi ai redacţiei "Columnei", atât în sediul acesteia cât şi în drumeţiile pe meleagurile atât de pitoreşti din împrejurimi m-a convins că există un puternic focar de cultură în Gorj, cu o deschidere largă spre cultura universală; astfel am constatat că ai fost purtătoare de cuvânt a oamenilor de cultură din oraşul tău şi că invitaţia nu a fost iniţiată doar de afecţiunea ce mi-o porţi. A mai fost o încercare de acest gen în toamna lui 1981, când am fost invitată să vorbesc despre amprentele spiritualităţii indiene în gândirea lui Brâncuşi. Eh, ar fi bine să nu mai vorbim despre anii care au trecut şi să privim spre viitor.

- Pentru că aţi pomenit totuşi de amintiri şi pentru că suntem sub semnul lui Eminescu, povestiţi-ne ceva şi despre modul în care aţi cunoscut opera eminesciană. Să mergem încă o dată înapoi pe firul timpului, spre momentul în care Eminescu a pătruns în universul dvs. spiritual.

- Ai pomenit la început despre traducerile pe care le-am făcut din Eminescu. Am simţit că este de datoria mea să-l fac cunoscut pe Luceafăr în ţara lui Tagore, pentru că poporul indian nu cunoştea acest poet de valoare universală - purtător de cuvânt al spiritualităţii indiene în ţara lui. Primul meu contact cu lirica eminesciană a fost în 1959, dintr-un manual şcolar pe care îl învăţam în cadrul unor cursuri intensive de limba română la Universitatea Bucureşti, unde după 12 ani am revenit ca lector. Am avut atunci impresia tulburătoare că citesc literatură bengali în limba română. Impresia a fost cu atât mai puternică cu cât am parcurs şi operele altor clasici români. Aşa se explică sentimentul despre care ţi-am vorbit, că este de datoria mea să ofer publicului indian posibilitatea de a cunoaşte marile valori spirituale ale României, de a cunoaşte gradul înalt de preocupare a poporului român faţă de cultura indiană, în general, şi faţă de creaţia lui Tagore, în special.

- Desigur. Şi acest interes deosebit pentru un orizont cultural atât de îndepărtat geografic dar atât de apropiat spiritual - poate şi datorită acelui străvechi nucleu indo-european plasat de unii cercetători cam prin părţile noastre de lume depăşeşte în timp chiar perioada creaţiei eminesciene şi se poate afirma fără exagerare că s-a menţinut constant până astăzi. Ştiu că activitatea dvs. de traducător şi de istoric al literaturii române în India este deosebit de prolifică. Cu ce autori aţi început? Care au fost operele cele mai bine receptate în spaţiul cultural indian?

- Întorcându-mă la Calcutta, în 1961, m-am angajat, paralel cu serviciul meu de redactor, la o editură de stat, cu traduceri din literatura română. Astfel, în 1964 am publicat o culegere de poezii ale lui Mihai Eminescu, una de poezie română contemporană (împreună cu doi colaboratori, care au tradus din engleză), două piese ale lui I.L. Caragiale - O scrisoare pierdută şi O noapte furtunoasă, două piese ale lui Mihail Sebastian - Steaua fără nume şi Jocul de-a vacanţa, piesa Şeful sectorului suflete a lui Al. Mirodan, Bordeienii, de Mihail Sadoveanu, acesta din urmă în cadrul programului UNESCO şi la alegerea acestuia, apoi Desculţ, de Zaharia Stancu şi un număr mare de nuvele şi poezii clasice şi contemporane, apărute în diferite reviste. Am avut cinstea de a fi primul traducător din limba română în limba bengali, limba lui Rabindranath Tagore. De altfel, după câte ştiu, sunt primul traducător al lui Eminescu în spaţiul cultural asiatic. Cinstea de a fi prima limbă indiană în care s-a tradus din literatura română îi revine tot limbii bengali.

Din 1972 până acum am publicat în România volumele: Proverbe şi cugetări bengaleze, Povestea Prinţului Şobur (culegere de basme bengaleze), Eminescu şi India (teza mea de doctorat), Scrisori rupte (traduceri din Tagore - având astfel bucuria de a fi primul traducător din begali în română), Curs de limba bengali, Manual de limba bengali, Dicţionar bengali-român şi mai multe articole şi studii. Acum este sub tipar, la Editura Academiei din New Delhi, piesa Iona de Marin Sorescu, traducere în bengali. De asemenea, am ţinut conferinţe în oraşele şi satele româneşti, la Radio şi Televiziunea Română. Peste tot am fost întâmpinată cu dragoste: respectul de care dădeau dovadă oamenii din toate categoriile sociale din România m-a uimit. Poate că respect e puţin spus. Poate o atracţie de sânge? Dar de unde provine? Există vreo legătură pierdută într-o filă încă nedeschisă a istoriei? Dacă s-au enunţat atâtea şi atâtea păreri şi ipoteze, unele dintre ele speculative, greu de confirmat, pot să adaug constatarea că în spatele tutror încercărilor se poate ascunde un adevăr, şi un astfel de sentiment îl nutreşte şi poporul român. Marele indianist şi cel mai complet român Sergiu Al-George îşi începuse cercetările în acest domeniu - primul şi ultimul rod fiind memorabila sa carte Arhaic şi universal. Doctorul Al-George credea în acelaşi fond al sensibilităţii popoarelor român şi indian. Şi eu cred. Am încercat şi eu să explorez acest domeniu. Mi se pare că Eminescu şi India reprezintă prima carte în privinţa cercetării comparatiste indo-române. Aştept ca voi să duceţi mai departe munca pe care am început-o noi, să păstraţi continuitatea studiilor în acest domeniu, desgur la un cât mai înalt nivel şi evitând exotismul.

- Ar fi minunat. Iată-ne deci şi pe terenul planurilor de viitor. Noi deocamdată visăm. Dar dumneavoastră ce proiecte aveţi? Am dori, desigur, să menţineţi colaborarea cu revista "Columna" şi Fundaţia Constantin Brâncuşi.

- Proiecte de viitor? Viitorul meu s-a pierdut în trecut. Poţi să scrii
literatură beletristică, fără pregătire academică, poţi să traduci de unul singur, chiar şi pentru sufletul tău, fără să ai vreun sprijin oficial. Dar nu poţi să pregăteşti specialişti sau să te pregăteşti ca specialist în afara unei catedre universitare. În acest sens, este mai bine să nu mai vorbim, ca să nu terminăm cu un gust amar. L-aţi simţit şi voi, care v-aţi propus să vă specializaţi în indianistică. Rezultatul? Nu-i nevoie să ţi-l mai spun.

Discuţie consemnată de Maria Opriş



«« inapoi