Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

Dr. Amita Bhose: despre Eminescu, despre mare


de Octavian Georgescu, 1984

Participantă la simpozionul "Marea şi navigaţia în limbile şi literaturile clasice", organizat la Constanţa în cadrul ultimei ediţii Pontica, dr. Amita Bhose, profesoară de sanscrită şi bengali la Universitatea din Bucureşti, autoarea volumului Eminescu şi India, a avut amabilitatea să accepte un interviu, care s-a desfăşurat, am spune peripatetic, într-o plimbare, deci prin zona peninsulară a oraşului, străjuită de statuile lui Ovidiu şi Eminescu. Dialogul debutează cu ideea de unicat a splendidei reprezentări a Şarpelui Glykon (Binevoitorul) văzută la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie.

- Într-adevăr, nu cunosc o imagine similară, ne spune. Poziţia sa, cu capul ridicat (de om şi de miel deopotrivă), inspirând blândeţe şi înţelepciune, îmi aduce aminte doar că, în mitologia indiană se concepe un şarpe etern, cu capul ridicat, care stă sub fundul mării şi ţine pământul deasupra.

Dăm ocol statuii poetului latin relegat la Tomis. Dr. Bhose priveşte bronzul lui Ferrari cu o atenţie relativă, ca şi cum ar fi acaparată de o idee şi nu de imaginea propriu-zisă.

- Ovidiu, Dante, Byron, Puşkin..., înşir eu numele câtorva exilaţi celebri, ale căror elemente biografice consună în timp...
- Nu numai datele fizice ale exilului le-au smuls accente tragice, spune dr. Bhose, ci contrastul real-ideal sau dintre contingent şi absolut. Eroul exilat al lui Kalidasa din Meghaduta (Norii mesageri) îşi exprimă pe rând dorul de natură, de iubită, dar mai presus este la el setea de absolut. Eminescu dă o expresie remarcabilă acestei "situări" atât în explicaţia de pe manuscrisul poemului Luceafărul, cât şi, cu maximă concentrare, în catrenul final (în care e refuz, dar şi regret, rod al unei adânci ruminaţii, efect al unei scindări tragice).

Respiră aerul salin cu savoare, priveşte clădirile ca şi cum le-ar "filma" încet, îşi reprimă parcă o exclamaţie când îi arăt presupusul Hotel "D'Angleterre", al cărui antet apare pe o scrisoare trimisă de Eminescu în iunie 1881 din Constanţa (cui altcuiva decât Veronicăi), publicată de Augustin Z.N. Pop întâi în Tomis.

- Eminescu intuia poate ca nimeni altul ritmul universal şi etern al mării, spune dr. Bhose, şi mi s-a părut imposibil ca el să nu fi văzut marea.
- Publicarea scrisorii a venit ca o confirmare documentară a impactului Poetului cu marea - şi unde?, la el acasă, în România.
-Imaginată, gândită, materializată poetic, imaginea mării văzută apoi cu ochii trebuie să fi fost grozavă, ca o explozie care va nutri apoi simţirea şi cugetul său înalt.
-Lucian Blaga, zic, a observat obsesia "onduării acvatice" în lirica eminesciană, alături de ondularea deal-vale specifică spaţiului mioritic. Ambele mi se par date ale viziunii existenţiale şi cosmice la Eminescu.
- Cu adaosul că laitmotivul "valurile, vânturile" din cunoscuta sa poezie nu este doar un procedeu prozodic, ci un simbol al cugetării poetului; el revine în diferite feluri şi in alte creaţii; alte simboluri caută un reazem în "noaptea veşnicei uitări / în care toate curg; acest reazem va fi marea şi nu întâmplâtor acel ,,scenariu" al epitafului său (cum ar spun Eliade) este în cadrul mării.
-Unii au văzut în Mai am un singur dor doar expresia conştiinţei sale valorice, citând posibile modele în" testamentele" lui Properţiu, Horaţiu etc.
-Nu cred că Mai am un singur dor este un act de orgoliu literar, ca la atâţi antici sau moderni, ci rezultatul unei meditatii filozofice exprimate poetic, în care regăsim, ca pretutindeni în opera sa, reprezentări simbolice caracteristice atât spaţiului românesc, cât şi unor izvoare străvechi, aflate în textele sanscrite de care Eminescu s-a simţit atras întreaga viaţă.

În drum spre monumentul poetului din faţa mării, creaţie a sculptorului Oscar Han, inaugurată la 15 august 1934, prilej cu care cunoscuta militantă pentru emanciparea femeii Silvia Pankhurst, traducătoarea lui Eminescu în engleză (într-un volum prefaţat de Bernard Shaw), a recitat în limba lui Shakespeare Împărat şi proletar, observ că dr. Bhose rupe cu delicateţe o crăiţă (rămasă ca prin minune la începutul iernii) pentru a o depune pe treapta de jos a monumentului.

- Este poate singura din florile mele preferate care există şi în România, îmi explică, surâzând vag, pironită apoi cu ochii pe chipul meditativ al Luceafărului poeziei româneşti, dăltuit în bronz şi în nemurire de Han.

Discutăm despre mare ca despre un leagăn al vieţii, despre menirea de a fi om, despre polivalenţa lui Rabindranath Tagore; o întreb apoi ce proiecte are.

- Lucrez la un studiu intitulat, să zicem, Brâncuşi si India. După Eminescu, geniul creator de care m-am simţit cel mai mult atrasă dintre valorile date lumii de români, este Brâncuşi. El este naţional şi universal deopotrivă şi e de ajuns să priveşti Oul cosmic pentru a simţi în această operă perfecţiunea unei vibraţii eterne. Totuşi, ideea de a scrie despre Brâncuşi mi-a vent într-o călătorie la ruinele Palmirei, unde am văzut pe un basorelief trei figuri de femei, dintre care una semăna leit cu Domnişoara Pogany.



«« inapoi