Tradiţia indiană împleteşte poezia cu filozofia, fapt care face, uneori, lirica indiană greu accesibilă cititorilor neavizaţi. Totodată, umanismul poeţilor indieni, de exemplu, Kalidasa din trecut şi Tagore din zilele noastre apelează la sensibilitatea oricărui cititor. Gândirea filozofică de mii de ani, idei şi idealuri din eposuri, legende colorate din mitologie - toate acestea intercalându-se cu tradiţiile populare regionale şi originialitatea poeţilor individuali - au creat o urzeală complexă, care este poezia indiană.
Poezia indiană contemporană cuprinde toate poeziile scrise în peste 1500 de limbi, între care 16 cu statut de limbi naţionale. În secolele trecute, literaturi din unele regiuni ale Indiei s-au îmbogăţit prin contact cu literatura persană, iar din secolul XIX, cultura engleză a deschis Indiei poarta spre marile culturi europene - clasice şi contemporane. Orizontul literaturilor indiene s-a extins tot mai mult în a doua jumătate a secolului XX, când scriitorii au cunoscut, în genere prin intermediul limbii engleze, creaţiile artistice de pe tot globul, din Orientul îndepărtat până în America latină. Astfel, diferite curente din literatura universală şi-au lăsat amprente în literatura indiană contemporană. În zilele noastre, lirica indiană explorează toate domeniile vieţii şi sufletului, devenind din ce în ce mai universală. Sentimentele principale sunt totuşi cele specific indiene: dragostea faţă de om, de natură şi optimismul de nezdruncinat în destinul benefic al omenirii. În totalitatea sa, poezia indiană reprezintă o melodie neîntreruptă de la Rigveda până la creaţiile secolului XX.
Rabindranath Tagore (1861-1941)
Poezia indiană contemporană începe cu Rabindranath Tagore. El schimbă forma poeziei tradiţionale prin introducerea versurilor albe şi inegale şi a expresiilor aparent simple. Prin conţinut însă, poeziile sale rămân - după-i propria afirmaţie - romantice. În opinia criticului şi poetului Buddhadeb Bose, primul poet post-tagorean este Tagore însuşi. Deşi Rabindranath Tagore s-a considerat un "romantic înnăscut", exegeza indiană nu-l clasifică în nici o categorie. Pentru noi, urmaşii lui, el nu face parte din nici o epocă literară, din contră, perioada în care a creat el este numită Rabindra-yuga, epoca Rabindra. Deşi adânc înrădăcinat în tradiţiile şi sentimentele regiunii sale de baştină, Bengal, Tagore este cel mai reprezentativ poet indian şi, în acelaşi timp, un poet universal. Într-o perioadă creatoare de peste 60 de ani, Tagore s-a inspirat din toate izvoarele posibile ale culturii subcontinentului indian şi şi-a însuşit o vastă cultură universală. În această perioadă lungă de creaţie - care, la rându-i, este împărţită în mai multe epoci - el şi-a schimbat mereu stilul literar, mijlocul de a se exprima. Începând cu un stil clasic ornamentat, a mers treptat spre simplitate, spre esenţă.
Traduceri din bengali
VÂRSTA POETULUI
"O, poete, vezi că se-nserează
şi încărunţeşte părul tău.
Stai în casă şi aştepţi oare
a lumii de dincolo chemare?"
Zice poetul: "Drept că e seară,
istovit e trupul meu, dar ascult
dacă din satul acela-ndepărtat
deodat' mă cheamă cineva şi azi.
De acolo-n umbra codrului des
se-ntâlneşte un băiat c-o fată,
privirile vor să se unească
într-o muzică neastâmpărată, -
cine oare ale lor gânduri
le-ar cânta pe coardele vinei [1],
dacă eu m-aş retrage din lume,
socotind binele de dincolo?
Luceafărul de seară s-a stins,
se stinge şi rugul pe-al râului mal,
cornul galben al lunii subţiate
pe un colţ al pădurii răsare.
Şacalii se uită-n sus şi strigă
în curtea pustie, părăsită, -
dacă acum un suflet pribeag
vine-n noapte să stea de veghe,
mâinile împreună, capu-n sus
se uită la astrele ascete [2]
pe ţărmul sufletului apasă lin
somnul cu muzica fără sunet, -
tainicul mesaj al celor trei lumi
cine ar trezi în mintea sa,
de-aş sta eu în colţul casei,
cu gândul la dezlegarea mea?
E drept că părul mi-e cărunt,
dar de ce îi dai atenţie?
Toţi copiii şi bătrânii de-aici
sunt de-o seamă cu mine, se ştie.
Unii au surâsul naiv pe buze,
alţii îl poartă în privire;
unii varsă lacrimile-n şir,
alţii în suflete le-ascund.
Stau unii în doi acasă,
alţii îşi conduc carele-n lume;
unii se plâng de singurătate,
alţii rătăcesc în mulţime,-
dacă toţi mă cheamă şi mă cheamă,
când să mai aud chemarea de dincolo?
nu-s eu de-o seamă cu toţi?
ce dacă părul meu e cărunt?
Note:
1. Vina- Instrument muzical tradiţiuonal.
2. În astrologia indiană, constelaţia Carul mare este numită Cei şapte asceţi.
EU TE CUNOSC
Eu te cunosc, te ştiu de mult
iubita mea dintr-o ţară necunoscută!
Sălaşul tău este pe malul mării,
iubita mea dintr-o ţară necunoscută!
Te-am văzut în zori de ziuă, toamna,
te-am văzut într-o noapte cu lună plină.
Eşti veşnic prezentă-n suflet
iubita mea, dintr-o ţară necunoscută.
Iar melodia ta vibrează-n cer,
şi-mi răsună chemarea ta-n inimă.
Ţi-am dedicat întreaga viaţă ţie
iubita mea dintr-o ţară necunoscută.
Am fost mult timp pribeag în lume
abia acum am ajuns pe meleagul tău.
Te-aşteaptă musafirul în prag,
O, vino, iubita mea dintotdeauna!
LA MALUL LUI RUPNARAN [1]
La malul lui Rupnaram
m-am trezit din somn
şi am simţit în sinea-mi:
lumea nu este nici un vis.
Văzut-am în litere de sânge
propria-mi înfăţişare,
m-am cunoscut pe mine
prin chinuri
şi dureri;
adevărul e dur,
pe cel dur l-am iubit,
el nu te-amăgeşte niciodată.
Viaţa e-o asceză lungă de suferinţă
pentru a cunoaşte adevărul necruţător,
pentru a-şi încheia socotelile prin moarte.
1. Poezia a fost dictată în timpul ultimei îmbolnăviri. Semnificaţia râului Rupnaram a rămas nelămurită.
Sudhindranath Datta (1901-1960)
Sudhindranath Datta este considerat un poet dificil din cauza lexicului său greoi şi sanscritizant. Fiind născut în Benares, centru al studiilor culturii antice indiene, poetul s-a familiarizat mai întâi cu limba şi literatura sanscrită. Primele încercări de a scrie în bengali le face abia la vârsta de 20 de ani. Ulterior şi-a însuşit o vastă cultură în literatura universală, cunoştinţele slujindu-i ca izvoare de inspiraţie. A publicat cinci volume de poezii, între care unul cuprinde traduceri din Shakespeare, Goethe, Heine, Paul Valery, Malarme, D.H. Lawrence şi alţi poeţi europeni. De asemenea, a publicat două volume de eseuri de estetică. A fost fondator-redactor al unei reviste literare, care a jucat un rol important în dezvoltarea literaturii bengali contemporane. Deşi a folosit stilul clasic şi a evocat mereu lumea antică, poezia sa dă glasul disperării şi frustrării caracteristice epocii sale. A observat despre sine: "sunt înrădăcinat în întuneric, mă înalţ spre lumină".
NUME
Doresc, încă te doresc, te doresc numai pe tine.
O spun şi azi.
Cu vocea înecată, şoptesc şi azi în urechea singurătăţii.
În lipsa ta
zilele mi-s insuportabile, viitorul - întuneric intens;
îmi doresc numai moartea sclerozată.
Şi azi, atracţia ta neaşteptată într-un infinit fără nădejde
mă ţine prizonier în căminul meu fără ţintă, iubito;
în ochii mei istoviţi de viteză, clipeşte
reflectare de trecut într-o crustă astrală fără miez.
În lumea reveriilor mele
tu eşti singura fiinţă, amintirea ta - singurul adevăr.
Totuşi mintea mea
nu se propteşte-n iluzii.
Ştiu că nu eşti decât un miraj; a-mi apropia viaţa de tine
nu se va realiza niciodată.
Povara Pământului meu prăpăstios
n-o voi putea împărţi cu nimeni, o ştiu,
se va pierde-n nefiinţa fără urmă, zdrobindu-mă şi pe mine
acest Pământ al meu, creat de mine, odată.
Ştiu că-i pierdută, pierdută-i acea seară fără seamăn,
când te-ai uitat la chipul meu,
şi din ochii tăi profunzi, apa sfântă ca din rodnica svati [1]
s-a revărsat dintr-odată.
Ştiu: pe cărarea aceea din pădure m-am înşelat pe mine;
cu declaraţia mult obişnuită de dragoste
n-am pătruns sufletul tău, într-ascunsul sufletului meu
doar desişuri de minciuni mi le-am îngrămădit.
Ştiu: obrajii multor tinere fete
de atâtea ori i-am înroşit cu tot atâta nerăbdare;
la picioarele drumeţelor în şir
am îndoit cu neruşinare crengile de asoka [2] trăsnit
la ispita florilor de moment. Ştiu: ca de obicei
urmele paşilor lor s-au şters cu soare, apă şi furtună.
Ştiu: la epoca ce va veni
şi crunta ta amintire se va pierde-n colbul de drum.
Totuşi vrea, inima mea te vrea numai pe tine.
Totuşi, azi casa plină de stafii
Neliniştea mea de nesupus jigneşte ceea ce n-a fost rostit.
Semnul pierderii nesfârşite repetă-n şoaptă numele-ţi puternic
Nume - un nume - doar un nume.
Notă:
După credinţa populară, ploile în perioada când luna se află în apropierea stelei svati aduc recoltă bună.
În India antică se credea că loviturile de picioare ale unei fete tinere şi frumoase fac copacul asoka să înflorească.
Buddhadeb Bose (1908-1974)
În anii '30, Buddhadeb Bose a şocat lumea literară din Bengal printr-un nonconformism nemaiîntâlnit. A ales ca teme poetice locuri sau întâmplări mărunte din viaţa cotidiană, a introdus imagini stranii şi a tratat dragostea trupească cu o candoare spontană. A fost unul dintre scriitorii care s-au pronunţat împotriva puritanismului victorian care se strecurase în literaturile indiene. Stilul lui Buddhadeb se remarcă prin simplitate şi cursivitate. În opinia sa, a scrie poezie este o luptă necontenită - lupta între inconştient şi conştient, între gânduri şi limbă şi între limbă şi ritm, rimă şi sonoritate. A publicat un număr de volume de poezii, nuvele, romane, scrise în versuri albe şi eseuri literare. A fost fondator-redactor al unei reviste de peozii şi a alcătuit o antologie de poezie bengaleză contemporană.
DIMINEAŢA LA CILKA [1]
Ce mult mi-a plăcut astăzi, dimineaţa aceasta,
nu ştiu cum să-ţi spun.
Ce senin e acest cer, ce insuportabil de frumos
Ca o tana [2] care curge nestânjenit din vocea unui maestru
dintr-o zare în alta!
Ce mult mi-a plăcut când m-am uitat la cerul acesta;
zările cuprinse-n zigzagul dealurilor verzi; fumurii în ceaţă
iar în mijoc licăreşte Cilka.
Ai venit lângă mine, ai stat puţin, apoi te-ai dus acolo,
ai vrut să vezi un tren care intrase în gară.
Trenul a plecat. Ce mult te iubesc pe tine
nu ştiu cum să-ţi spun.
Cerul inundă în soare, nu-l mai poţi privi.
Vacile rup iarbă în linişte, ce calm!
Vreodată ţi-ai închipuit oare, venind la malul acestui lac
vom găsi
ce n-am găsit atâta vreme?
Apa argintie stă culcată şi visează, întregul cer
curge în şir pe pieptu-i, în şuvoaie albastre
prin sărutul soarelui. - Aici se va aprinde un curcubeu minunat
în jurul mării sângelui tău şi al meu
vreodată ţi-ai închipuit oare?
Ieri când mergeam cu barca pe Cilka, amândoi am văzut
doi fluturaşi veneau zburând de departe, departe de tot
deasupra apei lacului. - Ce îndrăzneală mare! Ai zâmbit tu, şi mie
ce mult mi-a plăcut
bucuria ta aceea strălucită, minunată. Ia te uită!
Cât de albastru e cerul! - Şi-n ochii tăi
vibrează atâtea ceruri, atâtea morţi şi naşteri noi
nu ştiu cum să-ţi spun.
Note:
Lac din regiunea Orissa.
Improvizaţii proprii adăugate de interpret unei melodii, atât în muzica vocală cât şi în cea instrumentală.
Sunil Gangopadhyay (. 1934)
NEPĂSĂTOR CÂTEODATĂ
Se-ntâmplă că într-o zi
când n-ai nici un prieten în lume,
să te duci la podul căii ferate.
Umbra coboară-n seara cenuşie,
trupul râului e nemişcător,
şi te-ntâlneşti cu tine-n singurătate!
Arde o lumină slabă la gară -
Dar şi ea a fost iubită.
Ce mult ţi-e dragă lumea celestă acum,
omule; şi-ntr-o clipă dată uitării,
n-ai spus tu cu un zâmbet:
"A trăi e tristeţea unui vis pierdut?"
Îţi aduci aminte de acea falsă beţie?
De sabia puterii şi a veseliei desfrânate,
pe care ai ţinut-o în mâinile-ţi orgolioase?
Ochii tăi lacomi şi-au dorit
colb de aur şi de argint,
altarul stăpânirii sau femeia!
Azi le-ai lăsat pe toate-n urmă.
După ce se scufundă soarele-n sânge,
râsul cui se aude la podul căii ferate?
Cu rostirea înecată în plâns
cine îşi zice:
"Iubesc mântuirea?"
Poezii din Bangladesh
TOT CE AM FĂCUT
Saleh Ahmad
Tot ce am făcut
am făcut din dragoste.
Dacă vreodată ţi-am arătat
o stea fără nici un nume
dacă am luat cândva din mâna ta
o floare oarecare,
aceasta ne-a fost înţelegerea.
Ne-am despărţit, ne-am întors acasă,
şi ne-am zis,
Nu am greşit.
Să nu mai greşim să desluşim
semnele razelor pribegite de amurg.
Dacă am pipăit ceva în obscuritate,
Dorinţele noastre să se prefacă
în nestemate sângeroase ale veşniciei.
Dacă odată ne-am scăldat
în apele învolburate ale visului,
şi dacă ne-a trebuit totuşi să ne trezim,
dacă un zâmbet amar al durerii
a plecat de la buzele mele la buzele tale,
să nu regretăm că am greşit.
Ştiu bine că un vapor uriaş va veni din zare,
va spulbera spumele dragostei noastre.
Să avem curaj să zicem şi atunci,
Nu, nu am greşit noi.
Chiar dacă a fost greşeală,
greşeala aceea-i iubirea noastră.
FEREASTRĂ
Ramen Datta
Geamul meu e deschis.
Vântul împânzit de ploaie
îmi dezmiardă părul cu drag.
Mireasma subtilă a unei dragoste
îmi alintă sufletul îndurerat.
Am lăsat geamul deschis de atunci
în aşteptarea că te voi zări pe tine, neasemuita ca un vis de neasemuit.
Sufletu-mi e inundat în melodia amintirii tale.
Zămislesc în singurătatea-mi visuri
ca oleandrele ce-nfloresc pentru tine.
Câmpul verde îmi zâmbeşte,
păsările aşteptării-mi fluieră.
Geamul mi l-am lăsat deschis
ca să pot să visez a ta iubire.
ÎNTR-UN AMURG SINGURATIC
Latifa Hilali
Durerile s-au stins.
Adie vântul printre pomi,
undele se trezesc în râu.
Soarele nu mai varsă focul,
setea nu te mai arde.
Mintea nu se mai agită
de nereuşitele mărunte ale zilei.
Buzele palide se pregătesc
pentru rostirea rugăciunii serii.
Sufletu-mi a intrat în străfundu-i,
şi aşa s-a regăsit pe sine.
(Zgomotele mă înconjoară,
mintea e totuşi parcă izolată.)
Drumul singuratic, întunecat
se duce până la-ndepărtare.
Luceşte pe cer ca un diamant
chipul unei stele singuratice.
Dorinţa ierburilor din curte
se exprimă-n numeroase flori;
aşteaptă ca acelea să vină,
să stea două clipe lângă ele.
(Ştiu bine că nu se mai mai întoarce—
nu-i o pasăre care se-ntoarce la cuib
cu pieptul înduioşat de dragoste).
Cerul îmi zâmbeşte trist.
Norii îmbătaţi de amurg sunt ca un pod
între zi şi întunericul nopţii.
Timpul s-a asmuţit în pieptul meu.
Îl aştept din clipă-n clipă.
ŞI DUPĂ ACEEA
Muhammad Nurul Huda
Şi după aceea, şi după ce va trece mult timp de la potopul cel mare,
vei fi descoperit.
Până atunci se vor duce toţi ochii suspicioşi, nu va mai rămâne
nici un sol aluviu.
Oricine ai fi tu,
nu mai faci parte din aceia care se duc o dată cu
straturile acestui pământ.
Soarele de atunci va imprima frumuseţea ta de negreşit.
Va spune: Şi aceste oase au avut un corp de carne
şi în coliba acelei cărni
au ţinut o bucată de aur.
Odată, într-o odaie singură, blândă, au rostit şi ele cu drag:
Acest aur ţi l-am dat ţie.
SUNTEM OBOSIŢI
Sikdar Aminul Haq
Noaptea e imensă. Viaţa se întinde pe drumuri. Şi oamenii sunt obosiţi ca sprâncenele lor.
Poezia nu s-a născut aşa. Pretutindeni se amestecă ofrandele cu rămăşiţele. La uşile prăvăliilor noastre se află nisip şi lemne. A venit un lup. Eu voi vorbi de el.
Totuşi, nimeni nu ne va ţine minte. Nu am venit de la sursă, nici nu ştim în ce ravagii vom ajunge. Mergem încăpăţânaţi ziua şi noaptea numai pentru că avem nişte corpuri de carne şi oase. Cui îi pasă de vârsta noastră? Cui îi bate capul să ştie cum şi când ne-am născut?
Dorinţele noastre se plimbă pe şesuri. Căutarea noastră e rănită. Totuşi n-avem nici o şansă de-a învinge. Solemnitatea grânelor aurii se află în belşug uimitor - dar ea are darul numai de-a răsfăţa visul. Apa mării e amăruie, e sărată. Se mai vede pe străzi un pumn de pene aristocrate ale bărbaţilor şi ale femeilor. Totuşi, gândurile mele virgine nu-şi pot închipui pumnalele vântului, nici ale râurilor epuizate în mituri.
Sigur că e o avuţie. Această trezire, acest cântec, aceste veşminte, acest felinar auriu. Totuşi, nopţii îi lipseşte totul, ochii-i se holbează de foame. Setea îşi azvârle pe nisip o umbră ca o stafie. Avem experienţe mari, chiar dacă n-am bătut drumuri lungi. Copacii stau şi transpiră dar nimeni nu le vorbeşte de aer. Lumina se năpusteşte asupră-le în zori, doar ca să-i dezbrace de tot.
Regretul te adoarme. Doarme clipa aceea în care insectele şi ierburile puteau veghea cu aceeaşi răspundere... Dar, noaptea e imensă. Viaţa se întinde pe drumuri. Şi oamenii sunt obosiţi ca sprâncenele lor.
COPACII TAC
Omar Ali
Copacii nu-mi dezvăluie nici un secret,
doar păsările împrăştie sunet prin aer.
Nici o floare nu clipeşte din ochi,
doar o lumină slabă se vede
în privinţa unor păsări de pe pom.
Frunzele nu se dezlipesc de pe ramuri
până când nu cad una câte una.
Dar păsările pot zbura de la o creangă la alta
ori de câte ori ar vrea.
Copacii stau în picioare,
Agăţătoarele slabe se culcă
în adăpostul colbului de pământ
ori se înalţă sprijinindu-se de un pom.
Chiar dacă ai răbdare să stai lângă un pom,
sperând că îl vei auzi,
nu poţi auzi nimic,
nici un foşnet, nici un vânt.
Păsările închid ciocuri,
florile nu fac nici o mişcare.
Totuşi, ce frumoşi sunt arborii.
Dintr-odată vine un vânt dinspre mare,
Se ridică, se învârtesc nori de praf.
Gemetele pământului se iscă,
se adună ca nişte duhuri fără corp,
se joacă, dansează înfiorat,
şi apoi - intră-n copaci.
Păsările ţipă de spaimă,
zbor cuiburi, sparg ramuri,
zbor mii de frunze rupte,
rădăcinile se dezleagă de pământ,
cad nişte coapci, mor păsări.
Codrul nu-şi încetează jocul.
Norii sparg în tunete asurzitoare,
fulgerii zgârâie cerul.
Copacii se îmbăiază în ploi.
Seminţele din fructe desfăcute
se-mprăştie în noroi,
unde cresc plante şi unde umblăm noi, oameni.
Codrul, vântul şi norii-şi termină jocul.
Din nou copacii tac. Codrului i se face somn.