Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

Codrul ca fiinţã


Publicat în Ramuri, Craiova, nr.6, iunie 1989.

"Am petrecut toata ziua râzând, mi-a vorbit despre India antica, despre daci, despre Stefan cel Mare si mi-a cântat doina." [1] Astfel si-a adus aminte I.L. Caragiale de a doua sa întâlnire cu Mihai Eminescu. Aceasta se întâmpla în toamna lui 1868, când poetul avea 18 ani. Înca de pe atunci, daca nu chiar si dinainte, istoria României, îndeosebi personalitatea marelui Stefan, si antichitatea Indiei îl preocupau pe Eminescu, si ideile acestea se asociau. Nu stim, nu se stie, daca poetul a pornit de la vreo informatie sau ipoteza despre obârsia comuna a dacilor si indienilor; nici nu ne putem închipui la ce informatie ar fi putut sa aiba acces, decât acea remarca a lui Herodot despre cât de numeroase au fost cele doua popoare, observatie care nu face nici macar o vaga aluzie la posibilitatea unei conexiuni etnice sau spirituale între ele.

Suntem, asadar, obligati, pâna la depistarea unei surse plauzibile, sa admitem ca numai intuitia poetica l-a îndrumat pe Eminescu sa-si închipuie ca "Alexandru merge în Indii, unde resed în Himalaya zeii daci, acolo el întâlneste pe Dochia si de la Zamolx învata întelepciune" [2] (subl. autorului). Observam ca poetul român, cu tot rationalismul sau, a contopit mitul cu istoria, asa cum s-a facut în textele stravechi indiene, de la Rgveda pâna la Purane, opere literare care pastreaza istoria Indiei sub învelisul mitologiei. De altminteri, unele însemnari din manuscrisele eminesciene demonstreaza ca el credea în istoricitatea mitului; totodata, creatia-i artistica, mai ales tablourile dramatice, arata ca îi placea sa adauge o tenta mitologizanta istoriei. Personajele dacice, Zamolxe si Dochia, au înflacarat imaginatia sa de mai multe ori, facându-si aparitia, între altele, în Gemenii si Memento mori.

În anii de studentie la Berlin, Eminescu a compus poemul Miron si frumoasa fara corp, în stil folcloric, poem care s-a ramificat, conform interpretarii lui Perpessicius, în trei poeme înrudite, Povestea Dochiei si ursitoarele, Ursitorile si Musatin si codrul. [3] Cea din urma lucrare îl prezinta pe eroul Moldovei ca un personaj orfic.

"Stefan Voda tinerel" intra în cercul magic din inima codrului, unde exista parca o perena noapte de Sânziene, si dialogheaza cu natura, prin cântece. Codrul si apa, care îl cunosc sub numele de Musatin, vor sa-l retina lânga ei, dar tânârului îi este "dor de cale, dor de duca", dor mai puternic decât cel de locul natal sau chiar de mama. Ca ultima momeala, codrul îi destainuie: "Tu sa stii, iubite frate, / Ca nu-s codru, ci cetate, / Dar de mult sunt fermecat / Si de somn întunecat". Pomenirea istoriei, vestea ca padurea a fost cetatea lui Decebal, îl determina si mai mult sa plece mai departe. El îi raspunde: "...menit în lume sunt / Sa-mi fac cale pe pamânt". Traverseaza râul cu luntrea ce "se juca pe val", ajunge la un liman îndepartat, se urca pe piscul muntelui; la rasarit de soare "facându-si ochii roata, / Mosteneste lumea toata".

Transformarea cetatii în codru si reîntoarcerea sa în forma originara la revenirea lui Decebal au fost comparate cu mituri celtice [4]. Asemenea legende pot fi întâlnite si la indieni. RamayanaBhagavata-purana (cartea X, cântul 10) ca doi frati gemeni, duhuri sfinte, stateau ca doua trunchiuri de copaci iesiti din aceeasi radacina. Atingerea copilului Krsna i-a ispasit de pacate, reconvertindu-i la starea originara. Alaturi de mitul Dochiei preschimbata în piatra, basmele românesti poarta si alte exemple ale mitului pietrificarii omului. Lexicul românesc retine probabil amintiri ale acestei credinte populare din societatea arhaica în verbele de tipul "a înlemni", "a încremeni", "a înmarmuri" si "a împietri", folosite pentru a exprima efectul unui soc, fie de durere, fie de uimire.

Asemanarea mitului lui Musatin creat de Eminescu cu saga lui Krsna, povestita în Bhagavata-purana si în alte texte în sanscrita sau limbile indiene moderne rezida în straturile mai adânci ale poemului românesc: Krsna, înfatisarea umana a zeului Visnu, a aparut pe pamânt ca fiul printesei Devaki din Mathura. Fratele acesteia aflase dintr-un oracol ca cel de-al optulea copil al ei îl va pedepsi pentru toate nelegiuirile pe care le facea. Cu intentia de a omorî copilul în fasa, regele i-a închis pe sora sa si sotul ei în temnita. Dar o data cu nasterea lui Krsna, tot orasul a fost scufundat în somn, si tatal pruncului l-a dus în satul de pastori de pe celalalt mal al râului Yamuna, unde l-a încredintat unei familii de crescatori de vite. Parintii adoptivi l-au crescut pe Krsna cu mult drag, si baiatul i-a iubit tot atât de mult. Ajuns la vârsta barbatiei, el si-a adus aminte de menirea sa pe pamânt. Rupându-se cu greu de mama adoptiva, de iubita sa Radha si de locul unde a copilarit, el a pornit spre Mathura. Dupa ce a restabilit dreptatea, pedepsindu-l pe unchiul sau asa cum se cuvenea, a ramas acolo pentru a-si îndeplini celelalte îndatoriri. Pe acelasi Krsna îl vedem în Mahabharata, expunând Bhagavadgita.

Parasirea leaganului copilariei pentru a împlini îndatoririle fata de poporul sau, despartirea de natura, de care eroul a fost la fel de legat afectiv ca de mama, iesirea în lume dintr-un spatiu închis, calatoria de la cunoscut la necunoscut sunt aspecte comune celor doua istorii. Tinând seama de faptul ca, la Universitatea din Berlin, Eminescu a asistat la cursuri de sanscrita ale marelui indianist Albrecht Weber, ni se pare posibil ca el sa fi auzit de aceasta legenda arhicunoscuta în India. Va fi cunoscut traducerea franceza a Bhagavata-puranei în trei volume, realizata de E. Burnouf si aparuta la Paris în intervalul 1840 si 1847.

În Musatin si codrul, atmosfera cetatii vrajite care învie sub clarul lunii, când "iese mândra-o-mparateasa/Cu par lung pân' la calcâie" si apar tinerele femei care "pe umerele goale/Poarta donite si oale" ca sa le umple cu lapte de cerboaica, ne trezeste în minte imaginea Radhei si a pastoritelor din Vrndavan. Tânarul Musatin, pe care codrul îl ispiteste, promitându-i ca îl va alege împaratul "izvoarelor si al caprioarelor", ne trimite la adolescentul Krsna, rege peste paduri, pasuni si cirezi.
Codrul îi spune lui Musatin: "Asezat la vrun parâu, /Sa scoti fluierul din brâu,/Tu sa cânti si eu sa cânt, /Frunza-mi toata s-o framânt". Si noua ni se releveaza figura lui Krsna din picturi miniaturale, asezat sub un copac, tinându-si flautul la buze.

Gitagovinda, opera sanscrita a poetului bengalez Jayadeva (sec.12) proslavita de romanticii germani, precum si numeroase cânturi dedicate lui Krsna în bengali si în alte limbi indiene moderne, numite în ansamblu literatura vaisnava, au evoluat în jurul zeului care cânta la flaut. Vietatile padurii îi cunosteau melodia. Muzica lui îi transmitea Radhei mesajul de dragoste. De la Jayadeva încoace, flautul a devenit un laitmotiv, un simbol al chemarii dragostei, în toate literaturile indiene. Acest motiv ne este atât de familiar, încât, sub chip de cântaret la flaut, Musatin este foarte apropiat sufletului nostru.

Mai cu seama versurile: "Si când prinde a cânta, /Codrii-ncep a rasuna,/Doina când o tragana, /Frunza toata-o leagana,/Ca o cânta traganat/Codrului de leganat"* ne soptesc un gând semnificativ. Astazi, reactia regnului vegetal la muzica este un fapt întemeiat pe experimente stiintifice [5]. Notele muzicii indiene fiind preluate din natura - ciripitul pasarilor si strigatele animalelor -, plantele raspund cel mai sprinten la melodii cântate la sitar. Experientele si afirmatiile naturalistilor contemporani ne încurajeaza sa credem în existenta unui sâmbure de adevar în povestea ca padurile iernatice înverzeau si copacii înmugureau când Tansen (sec. 16), parintele muzicii hindusthani, cânta raga vasanta, melodia primaverii. Faptul atestat acum, în secolul nostru, a fost prezent în intuitia indiana demult. S acea intuitie a fost creata de o anume sensibilitate, o atracte asemenea legaturii de sânge între om si natura. Aceeasi comuniune, acelasi raport om-natura acelasi fond al sensibilitatii ies la iveala în creatia eminesciana.




Poetii dintr-o tara sau alta au proslavit natura, au subliniat sentimentul uman fata de ea. Dar nu stim daca în alte parti dragostea naturii fata de om a fost descrisa cu atâta duiosie, asa cum o întâlnim în literatura indiana, bunaoara la Kalidasa (sec. 5). În actul IV al piesei Sakuntala, pe care critica indiana îl socoteste cea mai frumoasa realizare din literatura sanscrita clasica, durerea padurii, a naturii mute, exprimata prin felurite semne la plecarea eroinei, creeaza un patos rar întâlnit în literatura universala. Musatin, eroul poemului eminescian, simte o atractie tot atât de puternica a padurii, care îl împiedica sa plece. Lacul îl cheama. Codrul îl atrage cu o nebanuita forta, comparabila numai cu afectiunea mamei. Sentimentul a fost exprimat în poezii antume ca Revedere, Freamat de codru, culminând cu O, ramâi. Pentru Eminescu, padurea a fost o fiinta vie, al carei sânge vorbea sângelui sau.

* Citatele din Musatin si codrul au fost reproduse dupa M. Eminescu, Literatura populara, ed. D. Murarasu, Bucuresti, 1977, pp. 105-108.


Note
1.I.L. Caragiale, În Nirvana, în Opere, vol. IV. Bucuresti, 1965, p. 10.
2.Ms. 2290, f. 70.
3.M. Eminescu, Opere, vol. VI, ed. Perpessicius, Bucuresti, 1963, p. 511.
4.Zoe Dumitrescu-Busulenga, Eminescu si romantismul german, Bucuresti,
1968, p. 66.
5.Peter Tompkins si Christopher Bird, The secret life of plants, Penguin
Books, 1975, passim.



«« inapoi