Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

Astăzi, scriitoarea, profesoara şi traducătoarea de origine indiană Amita Bhose ar fi împlinit 75 de ani


Curierul de Valcea, nr. 5167, 9 februarie 2008
A slujit cu devotament, timp de 30 de ani, cultura română

Oare mai ştie cititorul vâlcean cine a fost Amita Bhose? Astăzi, 9 februarie, ar fi împlinit 75 de ani. O aducere aminte cred că este necesară. Pentru iubirea noastră, care nu trebuie să se stingă, faţă de scriitoarea şi profesoara care a tradus pentru prima dată în bengali, limba lui Rabindranath Tagore, versurile Luceafărului poeziei româneşti. Amitei Bhose îi vom purta, aşadar, o vie recunoştinţă, în veci, pentru că l-a făcut cunoscut pe Mihai Eminescu în India, stat al lumii demn de uimire, cu un teritoriu gigantic, atât geografic (aproximativ cât jumătate din Europa), dar şi sub aspectul populaţiei (peste un miliard două sute de milioane de locuitori, ocupând locul doi pe glob).
La îndemnul doamnei Carmen Muşat-Coman am extras din site-ul www.amitabhose.net câteva date, pe care le încredinţăm tiparului.
Amita Bhose s-a născut la Calcutta, dintr-o familie cu o intensă activitate culturală şi ştiinţifică, bunicul său, J.C. Bhose, fiind un cunoscut orientalist, membru al Societăţii Asiatice, premiat de Universitatea din Cambridge cu medalia "Cobden" pentru cercetare în indianistică. Tatălui său, S. K. Bhose, Universitatea din Calcutta i-a decernat premiul "A. N. Dev" pentru cercetare în domeniul dreptului, desfăşurând o bogată activitate pedagogică şi fiind ales membru al Senatului Universităţii din Calcutta şi al Societăţii Asiatice. Străbunicul pe linie maternă, T. N. Mitra, a fost primul licenţiat şi primul doctor în filosofie de la Facultatea de Ştiinţe Umanistice din cadrul Universităţii din Calcutta.
Amita absolvă, în 1953, Facultatea de Chimie, Fizică, Matematică a Universităţii din Calcutta, iar peste un an se căsătoreşte cu dr. Dipak Kumar Ray, inginer geolog. Îşi urmează soţul în România, venit la specializare în geologia petrolului, fiind unul dintre primii indieni care au beneficiat de acordul ştiinţific dintre cele două state. Pentru a pătrunde şi a se familiariza cu mentalitatea şi spiritualitatea poporului român, ea se înscrie la un curs de limba şi literatura română, la sfârşitul căruia, după doi ani, i se eliberează, pe baza unui examen, un certificat de cunoaştere practică a limbii române.

La Calcutta, în august 1969, apare Eminescu: Kavita (Poezii), prima traducere a poetului nostru naţional în limba bengali; prima în India şi a doua în Asia. Volumul cuprinde 35 de poezii, antume si postume, tălmăcite în bengali şi însoţite de o scurtă introducere despre viaţa şi opera lui Eminescu. Despre travaliul traducerii aflăm, ulterior, din textul unei conferinţe a sa,intitulată "Eminescu citit de indieni", susţinută la o Sesiune ştiinţifică a Universităţii Bucureşti: "Scopul meu n-a fost să obţin neapărat o traducere fidelă a corpului compus din cuvinte, ci să înţeleg mai bine spiritul poeziilor, să pătrund în profunzimea lor enigmatică şi ispititoare, să trăiesc zbuciumul prin care a trecut creatorul lor. În decembrie 1971, se înscrie la doctorat, cu o bursă din partea guvernului roman, la Facultatea de Limbă şi Literatura Română din cadrul Universităţii Bucureşti, alegând ca temă "Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu" şi având conducător ştiinţific pe prof. dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga. În 1972, în calitate de colaborator, ţine un curs facultativ de limba şi literatura bengali la Universitatea Bucureşti, Catedra de limbi orientale. Va preda numai în română. Primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea în bengali a lui Eminescu.
Susţine, în 1975,teza de doctorat, stabilind câteva puncte inedite de interferenţă a culturilor indiană şi română, reliefate în creaţia eminesciană, încercând să modifice optica criticii româneşti privitoare la izvoarele de cultură indiană la care apelează Eminescu.

Februarie 1977: solicită domiciliul stabil in România, fără de care nu putea primi nici post, nici spaţiu locativ. De dragul culturii române, pentru care a făcut acest pas, în cererea pentru obţinerea domiciliului stabil declară că nu ezită să lichideze proprietăţile imobile din India şi să transfere banii în băncile din România. Este angajată, în 1978, lector suplinitor la Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti, predând cursuri practice de sanscrită şi bengali, precum şi cursuri teoretice de civilizaţie indiană şi estetică indiană. În anul universitar 1978-1979, ţine şi un curs special de cultură comparată indo-română la Catedra de Literatură Universală şi Comparată. La Editura Junimea, din laşi, îi apare teza de doctorat, sub titlul "Eminescu şi India".

Dar viaţa nu putea continua în triumf, mai cu seamă în România. În 1986, se încearcă retrogradarea Amitei Bhose pe post de asistent, prin neaprobarea normei de lector. E începutul unor sinuoase acţiuni subterane de îndepărtare a ei de la Universitate, care vor culmina în anii imediat următori revoluţiei din decembrie 1989. Dacă acestea sunt simple manevre egoiste de vânare a postului său universitar sau ceva mai mult, vom afla poate la deschiderea dosarului ei întocmit de securitate.

În 1990, sporesc presiunile asupra Amitei Bhose, menite a o face să părăsească Universitatea: o proaspătă absolventă a secţiei română-hindi pătrunde în sala de curs, prezentându-se ca adevărata titulară a lui şi ameninţând-o cu reclamaţii la minister; o alta o injuriază de câte ori o întâlneşte şi încearcă să o agreseze chiar în propria-i casă; primeşte telefoane ciudate; i se oferă voalat valută pentru a pleca din România. Nu se lasă însă intimidată, dar, după 18 ani de activitate în Universitate, postul îi este desfiinţat, în mod arbitrar. La recomandarea Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei, este reîncadrată totuşi la începutul anului universitar 1990-1991, dar salarizarea îi va fi aprobată abia peste cinci luni. Totodată, în urma unei propuneri făcute la minister din partea unui comitet de iniţiativă, format din foştii săi studenţi şi alţi oameni de cultură, propunere susţinută de o comisie din India, se înfiinţează, sub conducerea sa, un Centru de Studii şi Cercetări Indiene "Bharat tirtha" (Pelerinaj indian), având ca preşedinte de onoare pe acad. prof. dr. docent Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Centrul va funcţiona pe lângă Catedra de limbi orientale a Facultăţii de Limbi Străine din Universitatea Bucureşti. Cu foarte puţină publicitate s-au înscris la cursurile libere de sanscrită, bengali şi civilizaţie indiană peste 100 de studenţi şi salariaţi. În septembrie 1991, Centrul de Studii si Cercetări Indiene este desfiinţat, bineînţeles, o dată cu postul său. Între 20 iulie - 26 septembrie 1992, se află în India, fiind găzduită de fratele său mai mic din Calcutta. Se întoarce in România, foarte obosită, dar şi foarte fericită de a fi stabilit noi punţi de legătură între ţara de origine şi cea adoptivă. Ignoră hepatita care se declanşase în India pe fondul stresului şi al supărării cauzate de numeroasele umilinţe din ultimii doi ani şi se internează în Spitalul Colentina la 11 zile de la revenirea în ţară, după ce încheie o lucrare ştiinţifică şi după ce stabileşte ultimele amănunte în legătură cu noul an şcolar de la Universitatea Populară Bucureşti.

La 24 octombrie 1992, la ora 9 dimineaţa, în urma unei operaţii nereuşite, Amita Bhose se stinge din viaţă, aproape neştiută. Conform obiceiului indian, corpul îi este incinerat. Cei care i-au adus un ultim omagiu au fost numeroşi. Foştii săi studenţi au venit din toate colţurile ţării pentru a-şi lua rămas-bun şi pentru a-i recita din Eminescu. La dorinţa fratelui ei, urna cu cenuşă a Amitei Bhose a rămas în România, ca o împlinire firească, deşi prematură, a destinului celei care, timp de 30 de ani, a slujit cu devotament cultura română.

"Am fost acuzată pentru că am iubit România - scria ea, în 1992, înainte de a muri. Îmi recunosc vina. De dragul culturii române, cu dorinţa de a întemeia o şcoală serioasă de indianistică, m-am stabilit aici. Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame şi frică - acea teamă care aproape că ne-a paralizat minţile - alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici să trâmbiţez la posturile străine de radio. Scriam cu mâna în mănuşă, umblam după lumânări pentru serile fără curent, aşa cum făceau mulţi. N-am învăţat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenţii mă luau de mână, mă duceau la Universitate - la cursuri sau la examene - şi mă aduceau acasă. Uitându-mă la acele fiinţe înfometate, înfrigurate, deprimate moral, uneori mi se prea că vorbesc unor statui, într-o galerie de artă. Când le ascultam lecţiile, vedeam cum le-au îngheţat buzele, în temperatura camerei. Totuşi, lumina privirii lor mi-a dat puterea să rezist".

Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în 2001: "Imaginea regretatei Amita Bhose îmi este foarte vie în minte şi în suflet. Dar de câte ori o evoc, mi se strânge inima şi nu pot evita un sentiment de vinovăţie, nu pentru mine personal, ci pentru ţara noastră pe care ea a iubit-o poate mai mult decât mulţi români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei. Binecuvântată să-i fie amintirea!"



«« inapoi