Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

Inorogul pe urmele lui Visnusarman


Dimitrie Cantemir a petrecut o bună parte a vieţii sale la Constantinopol, oraş care uneşte Europa cu Asia, a cunoscut nemijlocit cele trei literaturi importante din Orientul Mijlociu, persană, arabă şi turcă, şi a scris despre credinţa islamică. Era de aşteptat ca profunzimea culturii sale orientale să-şi lase amprenta în creaţiile literare.

Influenţa orientală asupra stilului lui Cantemir a fost sesizată la începutul secolului nostru de L. Şăineanu, [iar] mai târziu, de Al. Rosetti. G. Călinescu a simţit atmosfera orientală în unele părţi din Istoria ieroglifică. P.P. Panaitescu a mers mai departe, propunând originea străină a unor pilde din această operă şi asociindu-i unele poveşti din O mie şi una de nopţi; în acest context, biograful s-a referit la [o] vânătoare de elefanţi în India.

Problema influenţei orientale asupra lui D. Cantemir, mai precis în Istoria ieroglifică, a fost abordată sistematic pentru prima dată în 1972 de către Mircea Anghelescu, care a desprins unele trăsături specifice ale stilului autorului român, de ex., plasarea verbului la sfârşitul propoziţiei şi folosirea prozei rimate şi ritmate. Prin analiza rimei în proza lui Cantemir, precum şi a celei din Coran, specialistul arabolog a stabilit concret şi într-un mod convingător influenţa stilisticii orientale asupra lui Cantemir, fapt care până atunci rămăsese la faza enunţării. Astfel, se pare că "muzica frazei" lui Cantemir, care l-a încântat pe G. Călinescu, ar fi izvorât dintr-o harpă răsăriteană.

Acestor două aspecte menţionate mai sus le-am adăuga un al treilea, şi anume, preponderenţa gerunziului la Cantemir. Uneori, el a folosit un şir de gerunzii pentru a crea un efect dramatic, de ex.: "Iară alalte de sânge nevinovat vărsătoare jiganii, fietecarea, trunchiu de meserniţă şi prăvălie de carne deschisese, în toate părtile giunghind, zugrumând, tăind, despoind, aruncând, împărţind şi nici de grasă în samă băgând, nici de vitioară cevaş milă având (că unde jigăniia oile păzeşte, acolo ciobanul iarbă păscând, în loc de lână, cu greul înveşte)". Procedeul e mai puţin obişnuit în literatura română, în schimb este foarte frecvent în bengali, limbă indiană care poartă pecetea contactului cu araba şi persana.

Cât priveşte tematica operei, M. Anghelescu a asociat-o parţial cu Varlaam şi Ioasaf şi Kalila wa Dimna, o versiune arabă a operei indiene Pancatantra. Sursa orientală a Istoriei ieroglifice a fost confirmată de critica românească, aşa cum se vede din Studiul introductiv la Operele lui Cantemir, vol. IV (1973), semnat de Nicolae Stoicescu, şi în lucrarea Elvirei Sorohan consacrată Istoriei ieroglifice (1978).

Pentru a întreprinde un studiu comparatist între Pancatantra şi Istoria ieroglifică, credem că este necesar să trecem în revistă un scurt istoric al celebrei cărţi sanscrite şi să enumerăm traducerile-i principale până la Cantemir. Cercetările lui Hertel, Edgerton şi ale altora au stabilit că această operă a existat în multe variante regionale, de la Kaşmir şi Nepal până în sudul Indiei, şi că multe elemente folclorice au fost asimilate în ele. Povestirile cuprinse în acele texte au fost încrustate într-o temă principală de către Visnusarman, autorul presupus al operei Pancatantra (Cele cinci ştiinţe). Se crede că el a trăit în intervalul dintre sec. III î.e.n. şi sec. III e.n.

În sec. al VI-lea, un rege sasanid din Persia l-a trimis pe medicul său Burzoe în India pentru a culege poveşti animaliere; acesta a tradus Pancatantra şi unele fragmente din Mahabharata în pahlavi. Traducerea respectivă nu s-a păstrat, dar s-a găsit retraducerea ei în iriacă realizată de Bud în cca 570 e.n. Prima traducere arabă a fost făcută din versiunea pahlavi aproximativ în secolul al IX-lea, după care au urmat alte variante în proză şi poezie. Numele celor doi şacali Karataka şi Damanaka din textul sanscrit au fost modificate în Kalila şi, respectiv, Dimna în aceste versiuni. La începutul secolului al XVI-lea, o variantă arabă a fost tradusă în persană sub titlul Anwar-i Suhaili, care la rându-i a fost tradusă în turcă; traducerea turcă poartă titlul Humayun-nama.

Pe aceste trei căi, Pancatantra a intrat în circulaţia universală. Părerii că ea este cea mai tradusă operă după Biblie poate să-i lipsească temeiul de adevăr, dar ea exprimă popularitatea incontestabilă a cărţii indiene. La începutul secolului nostru, Hertel a numărat peste 200 de traduceri ale ei în aproximativ 50 de limbi. Până la ora actuală au apărut multe altele, între care figurează traducerea integrală în română a lui Th. Simenschy şi o repovestire pentru copii în limba africană wolof, vorbită în Senegal.

*

În 1688, Dimitrie Cantemir, băiat de 15 ani, soseşte la Constantinopol pentru studii. Îşi petrece prima tinereţe, vârstă la care omul este susceptibil la climatul cultural, în frumoasa Turcie. Era firesc ca pitorescul oriental şi retorica orientală să fi jucat un rol decisiv în formaţia sa intelectuală.

Până la acea dată, Pancatantra a fost adaptată în cele trei limbi principale vorbite în Orientul Mijlociu. Dar la distanţa de o mie de ani care separă prima traducere persană de versiunile curente pe vremea lui Cantemir, sorgintea lor indiană a fost probabil dată uitării. Cel puţin aşa reiese din citatul de mai jos: "Cine ar citi şi ar înţelege cu desăvârşire operele lor (ale musulmanilor - n.n.) istorice, poetice şi legendare, şi mai cu seamă cartea care se cheamă Gumaiun name - observă el în Kniga sistima - [ar spune că] sunt mai frumoase decât toate cele europene. [ ... ] Cauza este bogăţia nesfârşită şi comorile nesecate ale locuţiunilor şi frazelor din limbile arabă, persană şi turcă."

Observaţiile de mai sus, îndeosebi elogiul stilisticii orientale, sunt semnificative în contextul posibilităţii alegerii operei turceşti ca un model literar. Surprinzător este faptul că dintre toate comorile literaturilor islamice, cea de provenienţă indiană l-a impresionat pe scriitorul român cel mai mult.

Istoria ieroglifică a fost construită prin împletirea a două mijloace literare: istorisirea mascată a autobiografiei şi elaborarea gândurilor politice prin gurile "animalelor". Cât priveşte primul aspect, istoria literaturii universale ne oferă o izbitoare paralelă indiană. Spre sfârşitul secolului al XI-lea e.n., regele Mahipal II din Bengal l-a exilat pe fratele său Rampal, acuzându-l de complot; ulterior, Rampal a luptat cu el şi l-a detronat. Poetul contemporan cu Rampal, Sandhyakar Nandi, a relatat istoria acelei perioade în poemul sanscrit Ramacarita; fiecare vers din acest poem are un dublu sens, unul referindu-se la povestea lui Rama din Ramayana şi celălalt la istoria epocii sale. Deşi viaţa regelui bengalez şi biografia sa mascată seamănă cu viaţa şi opera lui Cantemir, asemănarea nu-i decât întâmplătoare. Până acum nu s-a afirmat că D. Cantemir cunoştea şi sanscrita.

În schimb, vieţuind în mediul islamic, nu departe de Siria, el o fi auzit legenda autobiografiei mascate a lui Ioan Damaschinul şi de acolo s-o fi inspirat în crearea unei asemenea lucrări. Asocierea romanului hagiografic cu cel al lui Cantemir a fost făcută de M. Anghelescu.

Fie că ideea autobiografiei mascate i-a parvenit lui Cantemir dintr-o sursă străină, fie că aceasta i-a fost o idee originală, inspiraţia orientală a motivului animalier nu poate fi negată. Chiar dacă până atunci fabulele au fost scrise în Europa, ele au reprezentat prelucrări după poveşti orientale. În afară de aceasta, ele n-au avut amploarea Istoriei ieroglifice. Opera lui Cantemir pare a fi primul roman european în care toate întâmplările se petrec în "lumea animalelor", trăsătură care o înrudeşte cu Pancatantra.

În cartea sanscrită, înţeleptul Visnusarman descrie principiile politice prin fabule cu scopul de a întocmi un îndrumar pentru viitorii conducători ai ţării. În Istoria ieroglifică, D. Cantemir înregistrează realităţile istorice sub forma unui roman animalier. Opera sanscrită are cinci cărţi, fiecare independentă de celelalte. Tema romanului românesc se dezvoltă în jurul aceloraşi personaje de la început [până] la sfârşit. Opera sanscrită deţine aspectul unei culegeri, cea românească este structurată ca un roman.

Fiecare personaj din cartea lui Cantemir este o persoană reală, contemporană cu autorul.

Dialogurile lor decodate divulgă discuţiile adevărate, istorice. Poveştile din Pancatantra generalizează comportarea umană în anumite condiţii, fără să se refere la date specifice istorice. Totuşi, unele episoade, de ex., duşmănia înnăscută între corbi şi bufniţe în Cartea a III-a, sunt descrise cu atâta naturaleţe, încât ele pot cuprinde realităţi mascate, cum ar fi ostilitatea între două popoare. Deoarece opera a fost închegată în diferite spaţii istorice şi geografice şi a suferit multe modificări, personajele nu mai sunt identificabile. Astfel, fundamentul ei istoric, dacă a existat iniţial, s-a pierdut de mult.

Pe plan structural, Istoria ieroglifică se apropie de Pancatantra sub multiple aspecte. Opera sanscrită este compusă în proză intercalată cu versuri. Romanul trece adeseori la proza rimată cu cadenţe ritmate. Moralele sunt ilustrate cu poveşti în cele două opere; ambele abundă în proverbe şi aforisme. S-a constatat că în afară de propriile sale aforisme, Cantemir a folosit şi proverbe latine şi turceşti. De asemenea, multe proverbe şi aforisme împrumutate sunt asimilate în Pancatantra.

Alegerea animalelor în Istoria ieroglifică pentru a reprezenta tipologia umană ne trimite din nou la izvorul indian. După tradiţia românească, bourul ar fi fost cel mai indicat animal pentru a fi ales căpătenia patrupedelor (moldovene). Dar Cantemir îl simbolizează pe reprezentantul moldovenilor prin Leu, apropiindu-se de concepţia indiană, conform căreia leul este regele animalelor, pasuraja.

Cantemir a zugrăvit Elefantul ca [pe] un prost şi [un] îngâmfat, care crede că onoarea se măsoară după mărimea corpului. Deşi, în realitate, animalul este foarte inteligent, el a ajuns simbolul naivităţii în fabule[le] indiene. În povestea nr. 1 din Cartea a III-a din Pancatantra, un elefant se lasă păcălit de un iepure. Această trasătură a elefantului din basmele orientale l-o fi ispitit pe Cantemir să-l martirizeze pe fratele său Antioh prin elefantul Fil.

Şacalul şi Vulpea din roman reprezintă personajele Karataka şi Damanaka din Pancatantra. În Istoria ieroglifică se întâlnesc câteva animale exotice ca: leul, elefantul şi crocodilul. Animalul imaginar Struţo-cămila reprezintă îmbinarea a două animale ale deşertului. Mai întâlnim şi un personaj Căprioara de hindii, adică din India.

Cantemir a cunoscut Pancatantra numai prin traduceri, care au fost pline de modificări şi adaptări. Aşa cum am discutat mai sus, el nici n-a fost conştient de originea străină a textului turcesc. În al doilea rând, el a folosit Humayun-nama ca un model structural. Astfel, nu ne putem aştepta la asemănări textuale între Pancatantra şi Istoria ieroglifică. Semnalăm totuşi câteva asocieri de idei exprimate prin proverbe. În partea I a romanului, Şacalul zice: "Unde urechile adevărului sunt astupate, acolo toate hrizmurile să par basme" (vol. I, p. 67). În povestea nr. 18 din Cartea I a operei sanscrite se spune: "A da sfatul aceluia care n-are încredere în tine este la fel ca a plânge în pădure (unde nu te aude nimeni). Aşa cum o lampă acoperită de un vas arde degeaba, tot aşa n-are nici un rost să-l sfătuieşti pe neascultător" (distihurile 397, 398).

În privinţa Şacalului, autorul român observă "precum decât dreptul să poată afla altul şi mai drept, aşa şi decât vicleanul iese altul şi mai viclean" (ibid.). Distihul 290 din Cartea I a Pancatantrei exprimă aceeaşi idee: "Aşa cum lumina lămpii nu se mai vede după răsăritul soarelui, tot aşa talentatul cade în umbra unui şi mai mare talentat".

Se pot spicui multe asocieri de idei din sentinţele cuprinse în cele două lucrări. Şi unele, şi altele exprimând adevăruri universal valabile, analogia nu poate fi interpretată ca împrumut din sursele orientale.

O influenţă tematică mai demonstrabilă poate fi depistată într-o poveste, cea a Şoarecelui, istorie ce se încheie cu moartea pardosului (partea a patra a romanului). Aici se pot sesiza ecouri a două poveşti din Pancatantra: istoria Şoricelului (nr. 9 din Cartea a IV-a) şi istoria brahmanului şi mangustei (nr. 1 din Cartea a V-a).

Paralelismul între cele două opere se limitează în domeniul structurii şi într-o oarecare măsură în cel tematic. Ideile principale ale autorului român nu au nimic comun cu cele susţinute de povestitorul indian. Cei doi autori tratează tema politică, fiecare din unghiul său de vedere. Preceptorul indian îi învaţă pe prinţi cum să capteze puterea, ori cu, ori fără scrupule, fie şi spre dauna altora. Prinţul român dezvăluie complotul prin care a fost dezmoştenit el însuşi. Unul e de partea celor care îi nedreptăţesc pe alţii, altul, singur, e nedreptăţit.

Unul justifică perfidia în numele strategiei, celălalt o demască şi o denunţă.

Autorul Istoriei ieroglifice simpatizează cu mişcarea poporului, autorul Pancatantrei îi avertizează pe regi împotriva supuşilor inteligenţi. Opera indiană socoteşte intrigile un rău inevitabil, opera românească se pronunţă pentru probitate. Distihul 251 din Cartea I a Pancatantrei spune: "Dacă un rege nu omoară pe o slugă care este la fel de puternică şi bogată ca el, îi cunoaşte slăbiciunea, este perseverentă şi care i-a luat jumătate din regat, el riscă propria-i viaţă". Sentinţa sună ca un avertisment adresat adversarilor lui Cantemir, simbolizat prin Inorog.

Mai este de notat că Istoria ieroglifică elucidează viaţa unui om de mare cultură, pe când Pancatantra a fost destinată unor tineri neinstruiţi, incapabili să înveţe principiile conducerii decât prin intermediul basmelor.

Totuşi, opera lui Cantemir este localizată în timp şi spaţiu, adresându-se unui cerc restrâns de cititori. Nefiind sclavă întâmplărilor istorice, prezentând slăbiciunile umane generale, fiind scrisă într-o limbă de răspândire mult mai mare şi având un limbaj mai accesibil, Pancatantra a ajuns o capodoperă a literaturii universale.

Autoidentificarea lui Cantemir cu Inorogul, animalul mitic, sursă de lumină stelară în concepţia românească, dezvăluie esenţa cosmografică a operei, aşa cum a analizat Edgar Papu. Refugiul personajului principal la munte, pe un picior de plai, pe o gură de rai, ne duce cu gândul la clasicii noştri, la Kalidasa, la retragerea Sakuntalei renegată de soţ la sihăstria din văzduh, lumea dintre pământ şi cer.
A învăţat oare Cantemir taina singurătăţii în Orient ?

Izolarea de lume, contactul cu natura şi pasiunea pentru cultura orientală, trăsături care peste un secol vor constitui caracteristici ale romantismului european, îl caracterizează pe autorul Istoriei ieroglifice. Deschiderea către patrimoniul asiatic va intra în conştinţa
occidentală decenii după Cantemir, fapt semnalat şi de esteticianul amintit.

Dimitrie Cantemir a încheiat Istoria ieroglifică în 1705. Orientalismul propriu-zis a început în Europa în 1771, o dată cu traducerea scripturii persane Zend-Avesta de către Anquetil-Duperron, cel care va traduce câteva Upanişade după o versiune persană.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, orientalistul britanic William Jones va rosti: "Poezia noastră europeană s-a hrănit prea mult din repetarea continuă a aceloraşi imagini aluzii neîncetate la aceleaşi legende. [...] E necesar să avem o pătrundere mai largă în istoria gândirii umane; să avem acces la noile imagini şi similitudini; numeroase compuneri excelente (din literaturile orientale - n.n.) trebuie aduse la lumină, ca savanţii din viitor să le explice şi poeţii din viitor să le imite."*

În celălalt colţ al Europei, un scriitor român deja descoperise "bogăţia nesfârşită şi comorile nesecate" ale limbajului oriental şi îmbogăţise literatura ţării sale cu acele giuvaeruri.

* Apud A.J. Arberry.

Bibliografie
1. Anghelescu, Mircea, Dimitrie Cantemir şi literatura orientală, în Revista de istorie şi teorie literară (Bucureşti), tom 22, 1973, nr. 2, pp. 195-200.
2. Anghelescu, Mircea, Literatura română şi Orientul, Bucureşti, 1975.
3. Arberry, A.J., Oriental Essays, London, 1960.
4. Bandyopadhyay, Asitkumar, Bamla sahityer itivrtta (Istoria literaturii bengali), vol. I, Calcutta, 1970.
5. Brockelmann, C., Kalila wa-Dimna, în The Encyclopaedia of Islam, Layden, London, 1927, pp. 694-698.
6. Cantemir, Dimitrie, Istoria ieroglifică, ed. îngrijită de Ion Verdeş şi P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1978.
7. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, [ediţia a II-a, revăzută şi adăugită] Bucureşti, 1982.
8. Chaitanya, Krishna, A New History of Sanskrit Literature, Bombay, 1962.
9. Ciobanu, Ştefan, Dimitrie Cantemir în Rusia, Bucureşti, 1925.
10. Panaitescu, P.P., Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958.
11. Pancatantra of Visnusarman (text sanscrit), ed. îngrijită de M.R. Kale, Delhi, 1969.
12. Papu, Edgar, Din clasicii noştri, Bucureşti, 1977.
13. Sorohan, Elvira, Cantemir sau neliniştea creaţiei, în Cronica (Iaşi), an. VIII, nr. 21 (382), 25.VI.1973.
14. Sorohan, Elvira, Cantemir în cartea hieroglifelor, Bucureşti, 1978.
15. Stoicescu, Nicolae, Studiul introductiv, la Dimitrie Cantemir, Opere complete, vol. IV: Istoria ieroglifică, Bucureşti, 1973.



«« inapoi