Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

India - leagăn al miturilor


Ţara contrastelor - formula mult folosită pentru descrierea Indiei. Contrastul puternic oferit de relieful şi de condiţiile climaterice ale Indiei uimeşte pe orice străin la prima vedere. În timp ce deşerturile din apus suferă dogoarea soarelui, pădurile virgine din răsărit sunt mereu verzi şi proaspete sub ploile torenţiale. Secetă într-o parte, inundaţie într-alta. Curentele oceanice ţin sudul în continuă primăvară, vârfurile munţilor din nord sunt înzăpezite tot anul.

Suprafaţa uriaşă a subcontinentului indian este populată de multe popoare, ce se deosebesc unul de altul atât prin trăsăturile antropologice, cât şi prin modul de viaţă. Oare aceste divergenţe nu-i surprind pe indienii înşişi? Da. Sunt uimiţi şi ei, dar diversitatea, fie a naturii, fie a vieţii umane, nu le pare atât de stranie, cât ar părea unui străin. Cu toate că se vorbesc sute de limbi şi mii de dialecte în India, tradiţia a lăsat un efect unificator în cultura ţării. Varietatea vieţii dintr-o regiune într-alta este privită de indieni ca o gamă largă de note, care se armonizează într-o melodie neîntreruptă, sau ca diverse nuanţe de culori într-un peisaj. Astfel, aspectul specific indian pe care străinii îl socotesc contrast, noi îl numim "unitate în diversitate" - aceasta fiind formula prin care noi caracterizăm ţara şi cultura noastră.

Din timpurile străvechi, mitologia a jucat un rol important în unificarea culturii indiene. Literatura cultă a asimilat elemente folclorice din toate regiunile. După ce legendele şi miturile au fost integrate eposurilor şi literaturii Purana - mitologia împletită cu istoria -, ele au fost vehiculate în toate colţurile ţării. Aproape toate genurile de artă - literatură, muzică, dans, teatru, pictură, sculptură - s-au inspirat din mitologie. Mitologia a ajuns izvorul folclorului. Oricât de paradoxal ar suna în contextul esteticii europene, merită să fie semnalat faptul că deosebirea dintre literatura populară şi cea cultă, dintre folclor şi artă în India constă doar în gradul de rafinament. Conţinuturile sunt aceleaşi; aceleaşi sunt mesajele. Dragostea cuplului păstoresc Krsna şi Radha, actele eroice ale lui Rama şi Arjuna din eposuri şi multe altele sunt repovestite în toate limbile indiene. Ele constituie fondul inepuizabil al spectacolelor pentru educarea maselor. Datorită acestei modalităţi de a răspândi cultura, oamenii simpli şi fără carte din India sunt totuşi deosebit de culţi.

Varietatea culturii indiene se datorează şi faptului că respectul faţă de tradiţie n-a ţinut-o închistată până la stagnare. În timpurile istorice şi preistorice, numeroase popoare au străbătut spaţiul subcontinental şi i-au îmbogăţit cultura cu elemente de provenienţă străină. În ultimă instanţă, civilizaţia europeană intrată prin filieră engleză a influenţat viaţa indiană în cea mai mare măsură, creând o altă civilizaţie, o Indie modernă. Surprinzător este totuşi faptul că influenţele europene n-au lăsat amprente prea adânci în cultura indiană, în afară de literatură şi pictură. Cultura islamică a pătruns mai profund în viaţa şi cultura Indiei, deşi credincioşii hinduşi şi musulmani nu s-au înţeles prea bine. În timp ce artele europene, ca opera sau baletul, sunt aproape necunoscute în India, tradiţia persană de muzică şi de dans a fost asimilată celei autohtone indiene, creând muzica hindustani şi, respectiv, dansul kathak. Acelaşi lucru se poate spune despre pictura miniaturală şi arhitectura mogulă. Aceste sinteze culturale au fost realizate în partea nordică a Indiei.

Popoarele din sud au păstrat mai bine trăsăturile arhaice ale culturii. Aşa cum a fost menţionat într-un studiu anterior, populaţia de origine dravidiană a fost influenţată de civilizaţia indo-ariană din nord, dar şi-a păstrat limbile, precum şi multe dintre elementele culturale băştinaşe.

Istoria contactelor celor două popoare, indo-arian şi dravidian este relatată în eposuri, mai ales în Ramayana, sub masca mitologiei. Acolo se arată Rama, al şaptelea avatar al lui Visnu, care se împrieteneşte cu triburile din sud, prefigurate ca maimuţe, pentru a lupta cu Ravana, regele insulei Sri Lanka, personajul negativ, care o răpise pe soţia protagonistului.

Cu toate că Ramayana elaborează tema cuceririi sudului de către eroul din nord, eposul nu este mai puţin popular în partea sudică. Fiindcă el nu descrie o invazie războinică sau un conflict rasial, ci zugrăveşte lupta binelui împotriva răului. Rama, prinţul surghiunit şi lipsit de orice avere, îi cucereşte pe locuitorii din sud cu dragoste, cu prietenie, nu cu arma. Ei îl ajută să-l pedepsească pe Ravana, cu scopul de a restabili dreptatea în lume.

Legenda lui Rama i-a inspirat deopotrivă pe barzii populari şi pe poeţii clasici, în frunte cu Kalidasa, care a repovestit Ramayana în celebrul poem Raghuvamsam (Dinastia lui Raghu). Cât priveşte credinţa populară, o anume dată din primăvară, presupusă zi de naştere a lui Rama, este sărbătorită cu mare fast în nordul şi nord-vestul Indiei. Cu această ocazie se joacă piese populare inspirate din episoadele Ramayanei. În aceste jocuri, numite Ramlila, actorii îşi dau concursul, pe străzi şi în pieţe, cu dans şi muzică sau montează teatre de păpuşi. De asemenea, evenimentele din viaţa lui Rama stau la baza multor spectacole de dans clasic din sud.

O interesantă legendă legată de Capul Comorin, ultimul punct al Indiei, unde se întâlnesc Marea Arabiei, Golful Bengal şi Oceanul Indian pare să ascundă sub haina de mit o întâmplare reală istorică. Se spune că zeiţa care patrona localitatea a fost logodită cu marele zeu Siva. Temându-se că acesta va părăsi lăcaşul său de pe Himalaya pentru totdeauna şi că va rămâne pe veci lângă frumoasa-i mireasă, zeii l-au rugat pe Visnu să-l oprească. Visnu a ieşit în calea lui Siva sub chipul unei dansatoare şi l-a fermecat cu dansul Mohini. Pătruns de frumuseţea dansului, Siva - care era, de altfel, Bholànàth, marele uituc - a uitat de nuntă. Mireasa l-a aşteptat toată noaptea la malul mării. Când zorile au început să apară, fata, dezamăgită, şi-a scos podoabele şi le-a aruncat pe mal. Credinţa populară susţine că nisipurile multicolore de pe acel litoral reprezintă nestemate din ornamentele ei, preschimbate în grâunţe. De atunci, zeiţa poartă numele Kanyàkumary - Fecioară - şi stă în veşnica aşteptare a mirelui divin. Localitatea respectivă a fost marcată cu acest nume, a cărui mutilare în engleză este Comorin.

Deşi n-a fost să fie cununia zeiţei cu zeul muntelui, folclorul din ¬sud a reunit personajele mitologice din ambele părţi. Dar, cu toate că a asimilat cultura nordică, sudul nu şi-a uitat propriii eroi. Frumoasa regiune Kerala, împodobită cu vegetaţia luxuriantă a câmpiilor de orez şi a livezilor de cocotieri - palmierul de aur -, dedică cel mai mare festival din an domnitorului legendar Mahàbali, Marele-puternic.
Prin actele sale pioase, Mahàbali dobândise o putere spirituală atât de mare, încât era capabil să-i concureze pe zei. Însuşirile acestuia au tulburat liniştea cerului, şi zeii au apelat la Visnu ca să pună capăt puterilor regelui pământean. Încarnat ca un pitic - al cincilea avatar - Visnu a venit la Mahàbali la sărbătoarea recoltei. Darnicul rege obişnuia să satisfacă dorinţele tuturor oamenilor pe acea dată. Piticul i-a cerut doar atâta pământ, cât ar acoperi trei paşi ai săi. După ce regele i-a făgăduit darul, piticul şi-a manifestat înfăţişarea cosmică. A acoperit Pământul cu un pas şi Cerul cu al doilea. Pentru a-şi împlini promisiunea, regele şi-a oferit propriul cap, ca Visnu să facă al treilea pas. Zeul a pus un picior pe capul Marelui-puternic şi, apăsându-l tare, l-a trimis în adâncurile prăpastiei, unde i-a fost poruncit să stea pe veci. Regele, care îşi iubea poporul, a cerut totuşi voie să se întoarcă pe Pământ o dată pe an, la sărbătoarea recoltei. În acea zi, numită Onam, întreaga populaţie din Kerala, compusă din hinduşi, musulmani şi creştini, serbează întâlnirea simbolică cu patronul nedreptăţit al regiunii.

În acea zi de toamnă, copiii se scoală înainte de răsăritul soarelui ca să culeagă flori încă umede de rouă. În curtea sau terasa fiecărei case se desenează motive populare cu petale de flori, în centrul cărora se pune câte un opaiţ aprins în semn de bun-venit. Se pregătesc grămezi de prăjituri cu făină de orez, care se consumă cu lapte, banana şi melasă.

Jocurile tradiţionale cu bărci şi concursurile de vâslit încep chiar înaintea zilei respective. Se construiesc bărci speciale cu formă serpentină, ornamentate cu desene tradiţionale. Familii de tâmplari care de sute de ani s-au specializat în pregătirea acestora produc lucruri de o deosebită frumuseţe. Jocurile sunt vestite pe toate meleagurile Indiei, de unde vin numeroşi spectatori, uneori numărul lor atingând trei sute de mii.

Paralel cu distracţiile sportive, se organizează şi spectacole artistice. Dansul specific al recoltei se numeşte Sàri, în care fetele tinere, îmbrăcate în alb, stau la rând sau în formă de pătrat şi cântă melodii populare consacrate ocaziei. La acompaniamentul tobei - madala -, picioarele lor încep să se mişte lent, apoi tempoul muzicii şi totodată al dansului cresc până la un punct culminant, ca în Ciuleandra românească. Apoi, ritmul încetineşte treptat, întorcându-se la cel iniţial, punctul de pornire al unui alt ciclu. Jocul poartă probabil amintirile unei concepţii vechi de ciclicitate a timpului, idee înrădăcinată în mintea indiană.

În afară de acesta, se joacă şi dansuri populare - Kaikottikali şi Tappattikali - în care femei de toate vârstele dansează în cerc, asemenea horei româneşti, şi bat din palme în ritmul muzicii. După părerea specialiştilor, dansul clasic Kathakali, însemnând "istoria jucată", specific regiunii de sud-vest, a evoluat din Sari, îmbinând mişcarea proprie acestuia cu gesturile mâinilor şi expresiile ochilor, indicate în tratatul estetic sanscrit Natyasàstra.

Piesele Kathakali - drame dansate, aşa cum relevă numele - sunt inspirate din legendele legate de Rama sau de Krsna. Ele sunt prezentate atât în aer liber - pe câmpie sau pe malul mării -, cât şi în pavilioanele de spectacol din curtea templelor. Una dintre cele mai cunoscute piese este cea care este montată anual la templul Padmanàbha din Travancore şi în care se arată războiul din Mahabhàrata. Mimetica acestei arte a atins un nivel atât de înalt, încât actorii îi fac pe spectatori să simtă că asistă la o luptă reală cu arme, care şi cai, deşi piesa este jucată fără nici o recuzită.

Spectacolele Kathàkali folosesc machiajul aproape expresionist. Vopsirea feţei face ca ea să pară ca o mască. Personajele nobile şi divine sunt vopsite în verde şi personajele negative, în negru. Asceţii, femeile şi actorii din rolurile minore au machiaj mai simplu. Barba roşie indică firea malefică, barba neagră, persoană dintr-un trib aborigen şi cea albă, duhuri semi-divine. Costumaţia şi coafura sunt pregătite conform unui cod prestabilit. Cheia culorilor fiind prezentă în conştiinţa publică, spectatorii pot constata caracterul personajului o dată cu apariţia sa pe scenă. Gama de culori folosită în Kathakali urmează însă prescripţiile din Natyasàstra, indicate pentru toate manifestările histrionice. Aspectul a fost de mult abandonat şi uitat în alte părţi; prin păstrarea lui, Kathakali se deosebeşte de celelalte dansuri clasice indiene.

Dar nu aspectele exterioare sunt importante într-un dans indian. Frumuseţea spectacolului Kathakali este întemeiată pe semnificaţia lui mito-filosofică. Departe de a fi un mijloc de divertisment, dansul clasic indian, ca mai toate artele indiene, deschide artiştilor şi spectatorilor o cale a regăsirii eului lăuntric - atman. În piesa Kathàkali, scena simbolizează creaţia, iar luminile reprezintă soarele şi luna. Bătăile tobei prevestesc crearea universului, pe când muzica vocală sugerează evoluţia limbajului omenesc. Spectacolul nu foloseşte nici un fundal, pentru că lumea apare din gol. În schimb, la începutul piesei, doi actori dansează după o cortină; e simbolul întunericului care desparte cerul de pământ. Dansatorii le interpretează pe Sakti şi Maya - energia cosmică şi puterea creatoare -, ale căror jocuri sunt invizibile ochilor umani. După ce se termină acest dans de deschidere, se înlătură cortina şi începe piesa, ca o reprezentare a manifestării jocului cosmic - lila. Momentul cosmogonic se reactualizează şi începe eterna dramă a vieţii:

"Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese,
Nu spera şi nu ai teamă".

Bibliografie
1. Bhavnani, Enakshi, The Dance in India, Bombay, 1979.
2. Nair, G. Ravindran, Le festival de l'Onam au Kerala, în Courrier de l'Inde, New Delhi, 15 septembrie 1982.
3. Patanjali, V., Les danses classiques de l' Inde, în Courrier de l'Inde, New Delhi, 1 mai 1982.



«« inapoi