Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

Gramatica sanscrită mică a lui Fr. Bopp în traducerea lui Eminescu


În Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi se află trei caiete ale lui Eminescu (ms. 357 11-30 ), care cuprind traducerea parţială a operei lui Franz Bopp, Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache in kurzerer Fassung (Berlin, 1845), şi transcrierea a câtorva pagini din Glossarium comparativum linguae sanscritae al aceluiaşi autor (Berlin, 1867). Acest manuscris eminescian, uşor accesibil, dar mult neglijat de biografii şi de exegeţii poetului, aduce în lumină câteva fapte concrete despre pregătirea filologică a poetului român în limba sanscrită, limba veche a Indiei.

Este adevărat că, în Opera lui Mihai Eminescu 1 , G. Călinescu se referă la acest manuscris al lui Eminescu: "Gramatica sanscrită pe care o lăsase la Biblioteca din Iaşi [ ... ] o începuse probabil în 1884-1885, când era subbibliotecar. Cu dicţionarul lui Otto Bohtlingh şi Rudolph Roth (Sanskrit- Worterbuch, St. Petersburg, 1852), cu acela al lui Bopp (Glossarium sanscritum, Berlin, 1830), cu Gramatica aceluiaşi, putea să înceapă o învăţătură [a limbii sanscrite] pe care însă n-a căpătat-o niciodată". Caietele din Iaşi dovedesc că Eminescu a început această învăţătură cu gramatica lui Bopp şi că a dus-o destul de departe.

În aceeaşi pagină, Călinescu observă: "Câte un punct de bibliografie poate da naştere părerii că poetul ştia limba sanscrită. Adevărul este că în timpul boalei, cuprins de mania lingvistică, făcea planuri şi în această direcţie, începând cu ideea unei cărţi de vizită cu litere sanscrite. Învăţase, ce-i dreptul, să formeze literele şi-şi făgăduia cu tot dinadinsul să se aşeze pe muncă". În alte rânduri, Călinescu se referă la ms. 2266, f. 45 v., pe care Eminescu a scris câteva litere sanscrite, dând şi transcrierea lor cu caractere latine. În acest manuscris apar şi două strofe ale Luceafărului. Întrucât această filă n-a fost luată în consideraţie de Perpessicius în ediţia sa, nu putem preciza data manuscrisului cu exactitate. Totuşi, se poate conchide că manuscrisul aparţine perioadei 1880-1882, când poetul lucra la Luceafărul, - deci el învăţase să scrie literele sanscrite înainte de îmbolnăvire.

În Viaţa lui Mihai Eminescu 2 , G. Călinescu semnalează din nou că între 1874 şi 1877, Eminescu lucra la un Dicţionar al limbii sanscrite, afirmând că după 1884, "ar fi voit [ ... ] să sfâr¬şească dicţionarul de limba sanscrită pe care-l lăsase la Biblioteca din Iaşi" (p. 330).

Eminescu, la drept vorbind, n-a început un dicţionar al limbii sanscrite, ci a copiat unele pagini din glosarul sanscrit-latin al lui Bopp.
E posibil ca această informaţie inexactă să-i fi parvenit lui G. Călinescu prin Octav Minar: "Eminescu îşi propunea să alcătuiască şi un Dicţionar al limbii sanscrite, începând de pe atunci primele cercetări. Lucrarea însă a fost terminată la 1884, când poetul este numit a doua oară subbibliotecar." 3

Observaţiile lui G. Călinescu dau de bănuit că el n-a consultat manuscrisul eminescian de la Iaşi, care prezintă cele mai concrete şi mai convingătoare dovezi ale preocupării poetului pentru limba sanscrită.

La caietele acestea se referă şi Arion Roşu, făcând aceeaşi greşeală: "Dans le texte de la Grammaire, l'écrivain a inséré la version roumaine des 49 premières pages des Glossarium comparativum linguae sanscritae... editio tertia, Berolini, 1867, du même auteur" 4 . Cum am amintit mai sus, Eminescu n-a dat nici o versiune românească a glosarului de până la p. 49, ci a copiat paginile cuprinzând cuvintele care încep cu primele patru litere: a, a, i şi i.

Referitor la calitatea traducerii, Arion Roşu comentează: "Les trois cahiers écrits avec soin montrent par certains détails que le traducteur était un débutant qui ne connaissait pas la terminologie" (idem). La această observaţie, ca şi la celelalte făcute de autor, revenim în paginile următoare.

Este adevărat că traducerea gramaticii sanscrite nu este făcută cu o deosebită grijă: textul e nestilizat şi nu poartă nici un semn al măiestriei limbii eminesciene. El nici nu este terminat, oprindu-se în mijlocul unei secţiuni a cărţii. Acest fapt dovedeşte că traducerea n-a fost decât prima ciornă, pe care a vrut, poate, s-o perfecţioneze mai târziu. O asemenea stângăcie de limbă se observă şi în prima traducere a imnului rigvedic X, 129 din ms. 2262, f. 116-116 v. (Opere, ed. Perpessicius, vol. II, p. 183), care se deosebeşte mult de versiunea finală integrată în Scrisoarea I. Chiar şi poeziile originale ale lui Eminescu au fost prelucrate, după cum se ştie, de mai multe ori.

Cele trei caiete din Biblioteca de la Iaşi sunt datate de o mână străină ca fiind din anul 1886. Octav Minar presupune că Eminescu a început să lucreze la această traducere în 1884, când a fost numit subbibliotecar pentru a doua oară. I.N. Chitu este de părere că cele trei caiete au fost scrise în prima perioadă de activitate la Biblioteca din Iaşi - între septembrie 1874 şi iulie 1875 5 . Până atunci se publicaseră mai multe ediţii ale operei lui Bopp, Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache in kürzerer Fassung. În Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, unde a lucrat Eminescu, există două ediţii ale acesteia, una din 1845 şi cealaltă din 1868. Din confruntarea traducerii cu textele celor două ediţii rezultă că Eminescu a lucrat cu cea din 1845. De exemplu, în transliterarea unor cuvinte sanscrite, Bopp a folosit litera w în ediţia din 1845, şi a înlocuit-o cu v în ediţia următoare. În traducere, Eminescu foloseşte ortografia din ediţia mai veche; astfel el scrie Wisarga (vol. I, f. 1), Siwa (vol. I, f. 19) etc. în loc de Visarga sau Siva. În clasificarea consoanelor, Bopp a tradus termenul muddhanya prin "linguale" în ed. 1845, iar în ediţia 1868 l-a tradus ca "cerebrale" (p. 1). Eminescu foloseşte termenul "linguale" (vol. I, f. 1). În secţiunea 116, referitoare la declinarea substantivelor şi adjectivelor, a dat ca exemple cuvintele punya, mrdu şi mahat, în ediţia 1845, iar în ediţia 1868 a folosit cuvintele nava, mrdu şi danin. În vol. II, f. 26-27, Eminescu foloseşte cuvintele punya, mrdu şi mahat, din ediţia din 1845. (În traducere, Eminescu a scris cuvintele sanscrite în caractere devanagari, aşa cum ele apar în volumul lui Bopp. Pentru a uşura accesibilitatea, noi le-am transcris în caractere latine, după sistemul transliterării limbii sanscrite.)

De altminteri, pe coperta interioară a exemplarului ediţiei din 1845 apar unele urme ale scrisului lui Eminescu. Scrisul e invers: cartea a fost pusă, poate din neatenţie, pe caiet, când cerneala era încă proaspătă. Folosind o oglindă, am descifrat cuvântul mahat şi litera na în scrisul devanagari şi, mai jos, cuvintele ia-ian vie im Nominativ, în caractere latine.

Traducerea e adeseori prescurtată şi exclude, cu rare excepţii, observaţiile din subsol. Reproducem mai jos cuprinsul celor trei caiete, dând titlurile în ortografia folosită de Eminescu.

Vol. I: f. lr.-80r.: Traducerea secţiunilor 1-114 din Kritische Grammatik.,
f. 81r.-95r.: Transcrierea cuvintelor din dicţionar care încep cu litera a;
Vol. II: f. lr.-25r.: Transcrierea cuvintelor din dicţionar care încep cu litera a (continuare);
f. 26r.-46r.: Traducerea secţiunilor 115-153 din gramatică;
f. 47r.-60r.: Transcrierea cuvintelor din dicţionar care încep cu litera a;
f. 60v.-83r.: Traducerea secţiunilor 153-185 din gramatică;
Vol. III: f. 1r.-76r.: Traducerea secţiunilor 186-294;
f. 77r.-83r.: Transcrierea cuvintelor din dicţionar care încep cu literele i şi i
f. 83v.-105r.: Traducerea secţiunilor 295-319.

Vol 1.
Scrierea şi rostirea (secţiunile 1-34; f. 1-26):
Vocale (f. 1), Anuswâra şi Wisarga (f. 1), Consonante (f. 1), Cifrele (f. 2), Vocala la mijloc şi la sfârşit (f. 2-3), Numele literelor (f. 4), Semne deosebite (f. 4-5), Consonante compuse (f. 5-11), Regule deosebite de rostire: Vocale (f. 12-14), Anuswâra şi Wisarga (f. 15-17), Consonante (f. 17-18), Aspirate (f. 18), Nasale (f. 19-22), Despre accente (f. 22-23); Împărţirea literelor (f. 23-24); Guna şi Wriddhi (f. 24-26).

Regule eufonice (secţiunile 35-105; f. 27-66):
Vocale (f. 27-35), Schimbarea vocalelor finale şi începătoare a două cuvinte ce se-ntălnesc (f. 27-30); Escepţiuni (f. 30-32); Schimbarea vocalelor în mijlocul unui cuvânt (f. 32-35); Consonante (f. 35-50); Schimbarea consonantelor cari se-ntălnesc ca litere finale şi începătoare a două cuvinte (f. 36-37); Regule deosebite (f. 37-44); Sibilante (f. 44-50); Despre unele intercalări rare (f. 50-52); Schimbarea consonantelor inainte de terminaţiuni gramaticale şi eufonice (f. 52-53); Regule deosebite (f. 53-66); Despre rădecini şi prefixe (secţiunile 106-114; f. 67-80).

Vol. II. Denominative:
Forma fundamentală
(f. 26); Gen (f. 26-27); Număr (f. 27); Caz (f. 27-46); Singular (f. 27-35) - Nominativ (f. 27), Accusativ (f. 28-30), Instrumentalis (f. 30), Dativ (f. 31), Ablativ şi genitiv (f. 31-34), Locativ (f. 34-35), Vocativ (f. 35); Dual (f. 35-37) - Nominativ, accusativ, vocativ (f. 35-36), Instrumentalis, dativ, ablativ (f. 37), Genitiv, locativ (f. 37); Plural (f. 37-44) - Nominativ (f. 37-39), Accusativ (f. 39-42), Instrumentalis (f. 42-43), Dativ, ablativ (f. 44), Genitiv (f. 44), Locativ (f. 44), Vocativ (f. 44).

După aceea urmează declinarea de 23 substantive în singular (f. 60v-63), plural (f. 62v-64) şi dual (f. 65-66).
Masculine în ă, ï, a (f. 67-72); Declinaţiune irregulară (f. 72-83).

Vol. III. Continuarea capitolului din vol. II (f. 1-13).
Adjectivele (f. 14-22); Grade de comparaţiune (f. 18-22); Numeralii (f. 22-31); Ordinalii (f. 29-31); Pronume (f. 31-32); Pronume de persoana ăntăia şi a doua (f. 32-36); Pronume ale persoanei a treia (f. 36-47); Pronume derivate (f. 47-49); Posesive (f. 49-52).

Verbul (f. 53-105): Timpuri şi moduri (f. 54); Împărţirea verbilor în zece clase (f. 54-64); Formarea timpurilor speciale (f. 64-69); Prezentul (f. 69); Potentialis (f. 69-70); Imperativ (f. 70-72); Preteritul augmentat uniform (f. 72-76). După aceea urmează conjugarea a zece verbe tipice (f. 83v-95).

Regule deosebite şi anomalii ale timpurilor speciale (f.97-105).

Manuscrisul se întrerupe aici cu secţiunea 319, p. 195 din textul lui Bopp; subcapitolul respectiv se termină la p. 208 a cărţii. Volumul lui Bopp are 623 de secţii şi 368 de pagini. Deci Eminescu a reuşit să traducă aproape două treimi din acest volum. El a tradus capitolele majore, a rămas să termine capitolul început şi să traducă următoarele capitole: Verba derivativa (secţiunile 444-526; p. 260-283); Wort-bildung (secţiunile 527-584; p. 284-342); Composita (secţiunile 585-614; p. 343-362); Indeclinabilia (secţiunile 615-623; p. 363-368).

Această traducere neterminată constituie o dovadă a cunoaşterii limbii sanscrite de către Eminescu; într-adevăr, se pot constata următoarele fapte:

1. Eminescu şi-a însuşit o caligrafie impecabilă a scrisului devanagari, un scris extrem de dificil şi complicat pentru străini. În f. 9-11 din vol. I al manuscrisului sunt reproduse, după Bopp, 154 consoane compuse, "împreunările cele mai uzitate" (f. 9), în perfectă caligrafie şi corectă ortografie. Trei consoane compuse (împreunări) însă, - dda, ddya şi dna - au fost omise, intenţionat sau din greşeală. Lipsa oricărei stângăcii în scrierea cuvintelor în caractere devanagari dovedeşte că traducătorul s-a exersat să scrie literele mai de mult.

2. De asemenea, el a ştiut foarte bine ortografia sanscrită. În reproducerea cuvintelor în scrisul devanagari apar foarte puţine greşeli ortografice, unele provenind din lipsa de atenţie. Spre pildă, în vol. I, f. 57, se scrie bahman în loc de brahman, dar pe aceeaşi filă cuvântul este scris corect într-un alt loc. Sau în vol. II, 73, se scrie sabi în loc de sakhi, dar în alte locuri cuvântul apare în corectă ortografie. Ni se pare, însă, că la început Eminescu face confuzie între bha, ma şi sa, trei litere foarte asemănătoare. Observăm această confuzie în vol. II, f. 37, unde traduce regula despre terminaţia substantivelor la cazurile instrumental, dativ şi ablativ. "Aceste cazuri - traduce Eminescu - au la căteşitrele genurile terminaţia comună bhyam (în litere devanagari - n.n.), înaintea căreia un a scurt se lungeşte"; iar când transcrie exemplele în litere devanagari, scrie rajabhyas, tejobhyas, dhenubhyas şi nadibhyas în loc de rajabhyam etc. Mai departe, în f. 65-66, unde reproduce tabelul de declinare, scrie terminaţia bhyam corect în scrisul devanagari peste tot. În rândurile 2 şi 6, în declinarea cuvintelor siwa (neutru) şi bari (neutru), această terminaţie o scrie mai întâi cu sa, apoi corectează singur, scriind ma. Iar în rândul 7, în declinarea cuvântului bhi, începe să scrie bhima, dar imediat taie literele şi scrie corect bhibhyam. Tăieturile şi corecturile acestea arată că greşelile se datorează neatenţiei; faptul că traducătorul ştia să deosebească între bha, ma şi sa reiese din scrierea corectă a cuvintelor bhrajj, majj şi sajj în caracterele devanagari, în vol. I, f. 71.

3. Eminescu transcria numele proprii sanscrite după ortografia românească şi astfel a scris cuvintele sanscrite modificând transliterarea în ortografia germană, a lui Bopp. La p. 46 a textului lui Bopp apare cuvântul Râkschasin în caractere latine; Eminescu îl transcrie în vol. I, f. 57: râkşasin, ceea ce redă pronunţarea exactă a cuvântului. Într-un alt loc, Bopp scrie Ardschuna (p. 26, ed. 1845, înlocuit cu Arguna în ediţia 1868, p. 39). Eminescu transcrie numele acestui personaj din Mahabharata prin Argiuna (vol. I, f. 30), exact cum trebuia să-l scrie în româneşte.

4. Cu ocazia traducerii, Eminescu a trebuit să ia în discuţie probleme subtile de fonetică. Dăm un exemplu interesant. În subcapitolul Nasale din capitolul Schrift und Aussprache, Bopp identifică pronunţia lui n din cuvintele anga şi anka cu pronunţia lui n din cuvintele germane Enge, respectiv Ende (p. 16). În traducerea sa, Eminescu înlocuieşte cele două cuvinte germane cu două cuvinte româneşti: plâng şi vând. El se ocupă deci de variantele fonetice ale lui n sanscrit. Cităm câteva rânduri din traducerea lui Eminescu (vol. I, f. 19):

"În toate limbile pronunţia lui n se dirige după organul consoanei următoare: altfel se pronunţă n în plăng, altfel in vănd. Limba sanscrită are semne deosebite pentru aceste deosebiri fine ale pronunţiei - n [scris în devanagari - n.n.] stă in mijlocul cuvintelor numai înaintea guturalelor şi se pronunţă ng. Nu cred insă că anga [scris în devanagari - n.n.] se citeşte întocmai ang-ga, ci în rostirea lui n [scris în devanagari - n.n.] se pregăteşte numai rostirea g (scris în devanagari). Asemenea nu se poate ca anka (în devanagari) să fi sunând ca ang-ka, de vreme ce g în sanscrită nu se pronunţă nicicănd înaintea lui k, ci trece în acestă din urmă."

Folosirea cuvintelor româneşti plâng şi vând pentru a explica pronunţarea cuvintelor sanscrite anga şi anka este corectă, dar observăm că, pentru a respecta corectitudinea traducerii, era de dorit ca termenii folosiţi în textul original să fie păstraţi, iar cei româneşti să fie menţionaţi într-o notă a traducătorului. Mai ales când părerea personală a autorului este transpusă la persoana I, o astfel de modificare poate provoca o confuzie. Faptele menţionate mai sus ne fac să credem că, pe lângă textele citite, Eminescu a avut şi o instrucţie orală a limbii sanscrite. Astfel se poate confirma că el a asistat la cursurile de gramatică sanscrită ale lui Ebel în cadrul Universităţii din Berlin, fapt pe care l-au presupus biografii săi 6 .

Este interesant de observat că, din textul lui Bopp, Eminescu a aflat şi modificarea rostirii cuvintelor sanscrite în limba bengali: în limba bengală a (scris în devanagari) la început şi la mijloc sună pururea ca o; la sferşit sau nu s-aude sau sună tot ca o; de ex. apatya [mai întâi scrie în devanagari, apoi dă transliterarea în paranteză - n. n. ], copil sună opotyo şi antara (acelaşi ca mai sus), distanţă ontor-a (în devanagari) e pretutindeni â..." (vol. I, f. 72).

Menţionăm că a (a lung) în sanscrită se transcria atunci prin semnul grafic â, ceea ce nu-i acelaşi cu â românesc. Suntem de părere că Eminescu ştia deosebirea dintre â şi a, dar a respectat sistemul transliterării folosit pe atunci. Mai observăm că el traduce bengalisch prin bengală, un termen mai apropiat de cel original banla decât traducerea engleză bengali.
5. Eminescu cunoştea principiile formării cuvintelor sanscrite, fapt care reiese din traducerea capitolului Von den Wurzeln und Prafixen, din manualul lui Bopp (cf. Despre rădecini şi prefixe, vol. I, f. 67-80). Astfel, el traduce toate paginile referitoare la formarea cuvintelor sanscrite prin cele 22 de prefixe sanscrite: ati, adhi, anu, antar, apa, api, abhi aba, a, ut, upa, tiras, ni, nis (nir), para, pari, paras, pra, prati, bi, sam, şi reproduce o serie de exemple din textul original pentru a lămuri nuanţele subtile. Cităm mai jos câteva pasaje.

"106. Rădecinile sunt formele fundamentale a formelor de cuvinte cari se află in limbă şi din cari se formează atăt nomine cat şi verbi. Ele in limbă chiar nu se află ca rădecini, ci se pot cunoaşte numai din derivatele lor, întemeindu-le ca o trupină comună. E însă mic numărul acelor substantive abstracte, cari nu adaogă nimic străin la rădecină, ci reprezintă rădecina în forma ei goală fără orice adaos de sufixe derivative, precum yudh = luptă, ksudh = foame, mud = bucurie, bhi = frică ş.a.m.d, de la rădecinile identice yudh = a lupta, ksudh =a fi flămând ş.a.m.d. Afară de asta, fiecare rădecină sanscrită se poate găsi în astfel de combinări, ca cuvintele latineşti carnifex (fic-is), tubicen (cin-is), praeses (sid-is) unde rădecina e fără adaos, afară de semnul cazului, şi unde numai vocala dinlăuntru s-a schimbat după o anume lege (v. Gram. Comp. § 6). Dar puţine sunt în felul acesta rădecinele în uz" (vol. I, f. 67).

Cf. şi: "Ni: această prepoziţiune a căpătat fără cuvânt însemnarea de in, inlăuntru; ea înseamnă jos, sub. De acolo nipat = a cadé jos, niyam = a asupri, nimis = a pleca ochii, a sclipi din ochi, alăturea uttat = a sări in sus, udyam = a ridica de jos, unmiç (v. §58) = a ridica ochii. Rădecinile dhă = a aşeza, as cu ksip= a arunca primesc prin ni inţelesul de = a se aşeza jos, a arunca jos; brt = a fi, a merge insemnează cu ni = a peri şi a se întoarce. Dacă bis = a intra se uneşte cu ni făr'a-şi pierde inţelesul, cătă a se considera că a intra, bună-oară intr'o casă, se poate inţelege şi ca a intra sub. Asemenea gam = a merge se uneşte cu ni, de ex. nigantum s'antim = a intra in repaos sau a merge de desupt, precum se zice în lat. subire labores, dolorem, amores etc.; deci nu e nici un cuvent de a atribui prepoziţiunii ni inţelesul de inlăuntru" (vol. I, f. 5).

Menţionăm încă o dată că toate cuvintele şi prefixele sanscrite sunt


6. Eminescu cunoştea regulile declinării şi cele ale conjugării, precum se vede din traducerea textelor respective şi din reproducerea tabelelor de declinare a 23 de cuvinte (vol. II, f. 60-66), masculin, feminin şi neutru, la singular, plural şi dual, şi a tabelelor de conjugare a zece verbe tipice (vol. II, f. 83v-95).

7. Eminescu cunoştea unele deosebiri dintre sanscrita clasică şi cea vedică, precum şi dintre sanscrită şi pracrită (cf. vol. II, f. 36).

8. Aceste caiete ne dau o indicaţie despre cunoştinţele lui Eminescu asupra vocabularului sanscrit. Este de presupus că nu ştia pe dinafară toate cuvintele din textul tradus, mai ales cele care apar în glosar. Dar probabil cunoştea altele care nu apar aici. Astfel, numărul cuvintelor sanscrite apărute aici reprezintă aproximativ numărul cuvintelor sanscrite pe care le ştia Eminescu. Dăm mai jos numărul cuvintelor care apar în cele trei caiete:

Vol. I: f.1-80............599 de cuvinte (gramatică)
f. 81-95..........285 " " (glosar)
Vol. II: f.1-25.............521 " " ( " )
f. 26-46...........33 " " (gramatică)
f. 47-60...........262 " " (glosar)
f. 60v-65.........23 " " (gramatică)
f. 66-83...........73 " " ( " )
Vol. III: f. 1-76........684 " " ( " )
f. 77-83..........106 " " (glosar)
f. 83v-105.......44 " " (gramatică)
................................
2630 de cuvinte


Menţionăm că, la numărarea cuvintelor, n-am luat în consideraţie pe cele repetate. Pe baza listei de mai sus, putem crede că Eminescu ştia aproximativ 2500 de cuvinte sanscrite, ceea ce nu-i prea mult în raport cu vocabularul imens al acestei limbi, dar nici prea puţin.

9. În textul lui Bopp apar referiri la mai multe tratate asupra limbii sanscrite, precum şi la unele texte sanscrite. Pentru a semnala că Eminescu ştia ceva despre ele, reproducem mai jos asemenea titluri, trecute şi în traducerea lui Eminescu, în ordinea apariţiei, fără să considerăm că el le-a şi citit:

Vol. I: "Ediţia din Calcutta a lui Dêvimâhâtmya" (f. 28), "Pân" (f. 49 - gramatica lui Panini - n.n.), ,Vêda lui Rosen" (f. 65), gramatica sanscrită a lui Carey şi cea a lui Forster, opera lui Wilkins, The radicals of the Sanskrita-langualge, opera lui Fr. Rosen, Radices sanscritae, opera lui Westergaard, Radices Linguae Sanscritae (f. 72), Dicţionarul lui Wilson (f. 79).

Vol. II: Gramatica comparată a lui Bopp (f. 72).

Vol. III: "Kaumud" (f.8v), "Burnoufs observations sur les mots Zends et sanscrits Vahista et Vasista în Journal Asiatique, 1834" (f. 19v), ,Mahabharata [scris în devanagari] - partea XI", "Cântul II al lui Nalus", "Raghuvamsa" (f. 28), "Mugdhabôdha de Vôpadêva" (f. 54), "Ed. de la Calcutta Vinaparva sloka " (f. 74v).

Am menţionat mai sus observaţia lui Arion Roşu despre necunoaşterea terminologiei lingvistice de către Eminescu. Este adevărat că nu toţi termenii gramaticali folosiţi de Eminescu sunt cei folosiţi astăzi. Dar e de reţinut faptul că traducerea lui Eminescu a fost prima lucrare în limba română în această direcţie. Pe atunci, terminologia gramaticii sanscrite nu era atât de bine fixată nici în ţările apusene, unde exista o tradiţie a sanscri¬tologiei. Chiar şi Bopp a folosit termenii latini în mai multe cazuri. Astfel, faptul e discutabil în ce măsură nepotrivirea termenilor traduşi poate să fie atribuită lipsei pregătirii filologice a lui Eminescu. Discutăm aici câteva cazuri.

În subcapitolul Eintheilung der Buchstaben, Bopp traduce termenii sanscriţi aghosa şi ghosa prin dumpf şi tonend, care reproduc pe surd şi sonant, folosiţi de Wilkins, aşa cum remarcă el în subsol (p. 19, secţiunea 31). Fraza respectivă este tradusă de Eminescu prin următoarele cuvinte: "Foarte importante pentru regulele eufonice şi pentru intreaga etimologie e impărţirea literelor in intunecate şi sunătoare" (vol. I, f. 23). Termenul "întunecat" folosit aici nu-i prea corect. Dar în privinţa faptului că există o subtilă diferenţă de nuanţă între aghoşa şi surd e de gândit de ce Eminescu n-a tradus dumpf prin surd şi a preferat "întunecat".

În vol. II, f. 26, începe traducerea capitolului Nomen al textului original. Titlul este tradus prin termenul Denominative. La acest fapt se referă Arion Roşu: "... l'allemand «Nomen» (p. 64) est compris comme denominatifs au lieu de formes nominales. Cette erreur provoque une confusion avec les verbes denominatifs du sanskrit." Roşu are dreptate, dar numai în parte: sensul termenului denominativ este explicat în text ca denumind substantivele, adjectivele, pronumele şi numeralele (vol. II, f. 26). Pe baza acestei explicaţii, părţile de vorbire nu se pot confunda cu verbele denominative.

Referitor la poezia lui Eminescu Ta tvam asi, Roşu remarcă: "Le titre presente une faute, car la forme sanskrite correcte serait tat twam asi («tu es cela»). Il n'est pas exclu que l'écrivain, au debut de son initiation au sanskrit ait fait une confusion tout en essayant d'adapter le fameux mahavakya au sujet. Dans cette hypothese (lectio difficilior) le poete aurait eu l'intention de remplacer le demonstratif neutre tad (tat) par le féminin sa (simplifie sa, sans le signe de la longue), etant donne que la poesie parle de l'identité de leux creatures feminines (tu es celle-lâ). S' il en est ainsi, la forme erronée ta du titre correspondait, au moins en intention, a un sa, devenu ta par lapsus calami." 7

Poezia Ta twam asi este, cum se ştie, publicată postum. Deci, textul poate a rămas nedefinitivat de autor. Nu înţelegem de ce nu se poate atribui această greşeală unei inadvertenţe şi de ce se imaginează o posibilă intenţie a poetului de a modifica formula sanscrită.

În această privinţă, Roşu mai observă că în ediţia Perpessicius a operelor lui Eminescu, vol. V, p. 373, se citează forma "mai corectă" a formulei ca Tat twam asi şi semnalează că "la grammaire sanskrite ne connaît qu'une seule forme correcte; tat twam asi" 8 . Am observat mai înainte că o anume literă sanscrită se transcria prin w; această transliterare este folosită şi în ediţia 1845 a gramaticii lui Bopp; autorul a recurs însă mai târziu la v. Indienii, însă, folosesc ambele litere pentru transcrierea acesteia. De pildă, marele sanscritolog Vidyasagar (1820-1891), autor al celor două volume de gramatică sanscrită în limba bengali, Upakramanika şi Vyàkarana-kaumudi (care, după părerea lingvistului S. Sen, sunt cele mai bune lucrări de acest fel, scrise într-o limbă indo-europeană modernă; cf. History of Bengali Literature, New Delhi, 1971, p. 172), îşi scria numele în engleză Iswarchandra Vidyasagar. Astfel, formula citată de Perpessicius - Tat twam asi nu prezintă nici o greşeală ortografică.

Traducerea lui Eminescu arată, însă, adesea, o stângăcie de stil, care putea să fie înlăturată după prelucrare. Măiestria eminesciană îşi face totuşi apariţia pe alocuri în traducerea unor cuvinte sanscrite. E adevărat că Eminescu le-a tradus prin intermediul traducerii cuvintelor respective în germană. Dar, selecţionarea sinonimului cel mai apropiat de sensul indian dovedeşte că el ştia semnificaţia acestor cuvinte.
La p. 4, Bopp traduce karman prin That, pe care Eminescu îl duce prin "faptă" (vol. I, f. 4), şi nu prin "acţiune"; ceea ce dovedeşte că Eminescu cunoştea semnificaţia filozofică a acestui termen. În legătură cu prefixul ni (secţiunea 111), Bopp citează o expresie, nigantum santim, şi o traduce in Ruhe eingehen. Cuvântul german Ruhe poate fi tradus în româneşte prin "linişte", "calm", "pace" şi "tăcere". Eminescu nu foloseşte nici unul dintre acestea, ci traduce expresia prin a intra în repaos. Cuvântul sanscrit santi cuprinde toate nuanţele româneşti menţionate mai sus, dar exprimă încă o noţiune al cărei echivalent românesc este repaos. După asemenea dovezi ale cunoaşterii nuanţelor atât de subtile ale limbii sanscrite de către Eminescu, nu putem să fim de acord cu Arion Roşu că ştiinţa poetului român în materie de indianistică a fost "tres modeste" 9 nici cu G. Călinescu, care credea că Eminescu "putea să înceapă învăţătura (a limbii sanscrite - n.n.) pe care [ ... ] n-a căpătat-o niciodată" 10

Traducerea cuvintelor sanscrite aflate în acest manuscris poate să ne ofere unele noi sugestii pentru a înţelege opera eminesciană. De exemplu, în lumina faptului că Eminescu a tradus santi prin "repaos", cunoscutele versuri din Luceafărul: "Din repaos m-am născut / mi-e sete de repaos" pot asuma o nouă interpretare.

După părerea noastră, Gramatica sanscrită a lui Eminescu are valoare nu numai ca atare, ci prezintă importanţă şi în exegeza operei eminesciene.

Note
1. Vol. I, Bucureşti, 1969, p. 453.
2. Ediţia a IV-a, Bucureşti, 1964, p. 202.
3. Eminescu în faţa justiţiei, Bucureşti, 1914, p. 19-20.
4. Eminescu et l'indianisme romantique, în Zeitschrift der Deutschen Morgelandischen Gesellschaft, Band 119, Heft 2, Wiesbaden, 1970, p. 249.
5. Un manuscris eminescian prea puţin cunoscut, în Luceafărul, Bucureşti, 23 mai 1964, p. 3.
6. G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1964, p. 191.
7. Op. cit., p. 246-247.
8. Op. cit., p. 247, subsol.
9. Op. cit., p. 249.
10. Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, Bucureşti, 1969, p. 453.