Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

Patosul cosmic. Eminescu - Brâncuşi - Al-George


Oul mitologiei indiene, acel "corp" pre-cosmogonic din care a apărut lumea, s-a despicat prin creaţie în două. Unitatea androginică primordială s-a impărţit în Cer şi Pământ - Dyaus şi Prthivi - care au rămas despărţiţi pe veci. Stâlpul cosmic subîntinde cele două jumătăţi, asigurând stabilitatea lumii create. Spaţiul akasa - consecinţă a expansiunii nucleului iniţial - a rămas însă veşnic pătruns de dorul nemărginit al reunirii celor doi membri ai cuplului. Este pneuma cosmică, străbătută de patosul care animă întreaga creaţie. Naşterea fiecărei vietăţi pe pământ actualizează pentru o clipă momentul genetic al uniunii primordiale. Omul, copilul cel mai evoluat al acestor părinţi cosmici, caută reunirea lor conştientă, prin actele sale creatoare care refac, în sens invers, o cosmogonie umană.

Cuplul androginic ca reprezentare a dialecticii unităţii dualului îşi face apariţia în întreaga gândire indiană tradiţională sub o multitudine de forme, mitologice, filosofice sau estetice: Purusa şi Viraj în Rgveda, paramatman şi jivatman în Upanisade, purusa şi prakrti în filosofia Samkhya, Siva şi Sakti în cultul saiva, Krsna şi Radha în literatura vaisnavă. Fie că e vorba de practici rituale, fie că e vorba de tehnici psiho-mentale şi soteriologice, fie că e vorba de artă, ceea ce se caută este inversarea sensului divergent al desfăşurării cosmogonice şi refacerea, în plan uman, a unităţii primordiale.

Din acest punct de vedere, simbolistica ascensiunii, omniprezentă în cultura indiană, are tocmai semnificaţia reîntoarcerii la originea unică şi unitară a lumii. Căci stâlpul cosmic care susţine Cerul, fiind elementul despărţitor prin apariţia căruia cele două jumătăţi ale oului cosmogonic au fost depărtate, este în acelaşi timp şi element unificator, reprezentare a dublei şi permanentei mişcări descendent-ascendente, care releagă cosmosul. De aceea, cultul soarelui, ascensiunea focului sacrificial, pelerinajul spre vârful muntelui, demersul de esenţializare conceptuală sau metafora poetică unificatoare a contrariilor - aşa cum o întâlnim, de pildă, la Rabindranath Tagore - nu sunt decât forme diferite de manifestare ale aceluiaşi profund sentiment din care purced şi filosofia, şi ritualistica, şi arta indiană: dorinţa Pământului de a reintegra Cerul. În universul simbolic al gândirii indiene sau al poeziei lui Tagore, lumina solară e imaginea atotcuprinzătoarei îmbrăţişări ce reuneşte cuplul, în pofida scindării lui aparente.

Acelaşi fond de sensibilitate cosmică se arată în multiple forme în cultura română, mai ales în cea populară. Explorarea fondului comun al culturii române şi al celei indiene a început mai demult; încă Hasdeu şi, mai apoi, Vasile Pârvan, au corelat mitologia dacică cu cea hindusă. Studiile sau cercetările comparatiste în acest domeniu s-au limitat, însă, până acum, la încercările de a stabili filiaţii şi influenţe, la identificarea unor surse de împrumut literar, la depistarea amprentelor lor în creaţiile unor autori.

Arhaic si universal (Bucureşti, 1981), ultima carte a lui Sergiu Al-George, deschide o nouă cale a descoperirii existenţei Indiei în conştiinta culturală românească. Fără a ne propune o sarcină care ne depăşeşte, aceea de a recenza această lucrare a specialistului român (am spune, indo-român, dacă ni se îngăduie această libertate), vrem să împărtăşim aici câteva gânduri din ceea ce am înţeles despre Brâncuşi, Eminescu şi India, datorită acestei cărţi, care reprezintă pentru orice cititor o experienţă spirituală.

Cercetarea întreprinsă de Sergiu Al-George are ca punct de pornire o idee exprimată şi de Mircea Eliade, după care important nu este a stabili ce text indian a citit sau n-a citit Mihai Eminescu, ci important este a vedea în ce măsură există o sensibilitate comună în cele două culturi. Căci numai astfel se pot înţelege şi explica similitudinile între forme şi simboluri aflate atât de departe în timp şi spaţiu. Nu e vorba de simple influenţe indiene la Eminescu sau la Brâncuşi, ci de traducerea în forme similare sau identice cu cele din gândirea indiană a unui fond de sensibilitate comună.

În lumina exegezei profunde pe care i-o dedică Sergiu Al-George, creaţia lui Brâncuşi ne apare ca un univers coerent de forme convergente semantic. Măiastra şi Oul..., Cuplul şi Poarta..., Ţestoasa şi Coloana... par generate de acelaşi patos, momente ale aceluiaşi neîntrerupt proces de facere, desfacere şi refacere a lumii. Mişcarea ipostaziată în forme, forme generatoare de mişcare: măiastra e oul, oul e zborul. Este o mitologie a metamorfozelor esenţei cosmice, lumina: de la germenele de aur al oului - Hiranygarbha, sâmburele cosmic - la stalactita şi stalagmita împreunate în Coloană, solaritate bipolară ce leagă Pământul de Cer şi Cerul de Pământ - arbore cosmic cu rădacinile în sus.
La Brâncuşi, conceptul verticalităţii este corelat cu cel exprimat în cultura arhaică românească, prin stâlpul porţii, cruce, troiţă, brad funerar etc. şi cu cel indian din perioada vedică, manifestat prin stâlpul casei (sthuna), stâlpul sacrificial (yupa) sau sceptrul suveranului (gada). Exemplele se pot înmulţi de ambele părţi; în ritualul sacrificial dacic, omul ales ca mesager către Cer era aruncat în sus şi prins pe vârful suliţelor. Cât priveşte practicile indiene, coloana vertebrală a yoghinului, ţinuta dreaptă în timpul invocării soarelui se leagă de aceeaşi idee a ascensiunii la Cer.

Rabindranath Tagore povesteşte în Jivansmrti (Amintirile vieţii) cum într-o lecţie i se spusese copilului Rabi: "Cerul este un spaţiu imens şi, oricâte scări ai pune una peste alta, nu-l poţi ajunge". Micul elev întrebă în repetate rânduri: "Şi mai multe scări ?", ridicându-şi vocea treptat, şi dascalul îi dădu mereu acelaşi răspuns. Atunci, obosind amândoi, băiatul rămase tăcut, încercând să-şi închipuie imensitatea cerului şi neputinţa omului de a-l atinge. Sentimentul infinitului s-a trezit poate în ziua aceea în sufletul celui ce avea să spună peste decenii: "Infinitule, tu cânţi melodia ta în limitele finitului, de aceea te exprimi atât de dulce în mine" (Ofrandele lirice).

Un copil din Hobiţa, aproape contemporan, avea să întruchipeze în metal această "scară la Cer" - aşa cum îşi va numi el însuşi Coloana fără Sfârşit -, făcând astfel sensibilă pulsaţia infinitului în limitele finitului, pe care o auzise în cântecul inimii sale copilul din Calcutta.
Dar Coloana... este, în interpretarea lui Sergiu Al-George, şi o piramidă cu vârful în jos. Trunchiurile de piramidă, îmbinate în Coloană..., marchează ritmul dinamicii cosmice; verticalitatea este dublu orientată.

Coborârea Cerului pe Pământ, mitologic, descinderea zeului, este o temă frecventă a artei şi literaturii indiene. În acest sens ne vine în minte uriaşa friză simbolică Coborârea Gangelui din Mahabalipuram. Tot în aceeaşi idee se leagă dansurile rituale raslila, care se desfăşoară în seara cu lună plină din anotimpul toamnei, seara în care Sergiu Al-George s-a stins din viaţă. În credinţa hindusă se spune că atunci zeul Krsna coboară pe pământ pentru a se uni cu fiinţele umane care îl cheamă; în credinţa populară românească, în noaptea de Sânziene se deschide Cerul. Nu este lipsit de semnificaţie că deschiderea are loc noaptea: stelele, sori nocturni, şi luna, reprezentând reversul luminii solare, se leagă de practici sau de credinţe funerare (la indieni, căderea unui meteorit semnifică moartea unui om, la fel cum la români, caderea unei stele). Coborârea astrului, ca răspuns la chemarea unei fiinţe omeneşti, în Luceafărul, acel tulburător: "Cobori în jos, luceafăr blând, alunecând pe-o rază" (rază ce separă, paradoxal, nemurirea de viaţă, generând arzătoarea dorinţă, chiar dacă imposibilă, a convertirii lor reciproce), pare c-o auzim invocată aidoma în cântecul poetei Mira Bai din Evul Mediu indian: "Aud paşii lui Hari (un alt nume al lui Krsna - n.n.), deschide uşile, prietena mea, ca suveranul cerului să intre !". Melodia sună neîntrerupt pe toate meleagurile Indiei şi după secole apare, înveşmântată în alte cuvinte, pe buzele lui Tagore: "De când ai pornit la drum în căutarea mea ? Oare soarele tău şi luna ta te pot ascunde de mine." (Ofrandele lirice)

În viziunea lui Sergiu Al-George, Coloana fără sfârşit reprezintă refacerea în ordine inversă a cosmogoniei ("o inversare a cosmosului şi a desfăşurării cosmogonice" - p.45), prin şi dinspre om, care este măsura creaţiei: omul e model sacrificial în orice sacrificiu, omul e modelul cosmogonic în orice prezentare filosofică indiană Exegetul invocă aici şi datele furnizate de Dan Hăulică în legătură cu mărimea modulului: 1,80 m, tocmai înălţimea unui om (p.71). Coloana... reuneşte deci mitul, ritul sacrificial şi creaţia artistică; ea reprezintă un necontenit du-te-vino între Cer şi Pământ pe plan simbolic, o permanentă pendulare între creat şi necreat pe plan filosofic. Coloana... este ciclicitatea cosmică. Imaginea stâlpului de aur - forma cristalizată a luminii solare -, imagine pe care Sergiu Al-George o află atât în textele indiene, cât şi într-un descântec românesc (p.39), ne face să înţelegem dinamismul lăuntric al lumii. Coloana... este ritm, este vibraţie luminoasă, iar lumina fiind imagine a esenţei cosmice, Coloana... este un simbol al simbolului.

Să ne fie îngăduit să citam aici o poezie celebră a lui Tagore, pe care lectura excepţionalelor pagini despre Coloană... ne-a readus-o în minte: "Îmi păru că întreaga creaţie vrea să vorbească prin vis, dar nu poate vorbi desluşit; mormanele de sunete nerostite suspină-n întuneric.
Deodată auzii cum o fulgerare strălucitoare a sunetului aleargă, într-o clipită, din depărtare-n depărtare, străbătând câmpia spaţială a cerului serii. O, cârd de lebede, aripile voastre, îmbătate de vinul furtunii, au trezit valuri de uimire pe cer, cu râsete izvorâte dintr-o bucurie de neepuizat.

Mesajul aripilor voastre aduce, doar pentru o clipă, freamătul vitezei în inima fericită a nemişcătoarelor. Muntele dori să fie norul pribeag de vară. Şiruri de copaci voiră să-şi întindă aripile, să se dezlege de pământ şi să se piardă dintr-o dată pe urmele acelui sunet, pentru a căuta limitele Cerului. O, aripi călătoare, aţi ridicat valurile dorului de depărtarea cea mare; aţi spulberat visul acestei seri. A pătruns un mesaj al neliniştii în sufletul creaţiei - nu-i aici, nu-i aici, e în altă parte, altundeva.

O, cârd de lebede, mi-ai descoperit astă-seară capacul ce acoperă tăcerea. Ascult fluturarea agitată, nestăpânită a aripilor din substraturile tăcerii aşternute pe pământ, în apă şi în spaţiu. Ierburile îşi zvâcnesc aripile pe pământ. Milioane de seminţe din întunericul subpământean, a cărui adresa n-o ştie nimeni, îşi întind aripile în germeni. Văd zborul munţilor şi al pădurilor din insulă-n insulă, de la un necunoscut la alt necunoscut. Prin vibraţia aripilor de stele simt că întunericul tresare în suspinul luminii." (Cârd de lebede, Kaşmir, 1915)

Nu credem că Brâncuşi a cunoscut această poezie când a conceput Pasărea maiastră; dar nu ne îndoim că va fi simţit la fel.

Patosul cosmic care umplea cerul din Kaşmir în inima poetului indian freamătă ca-ntr-un strat de aer deasupra Mesei Tăcerii şi a Aleii cu Scaune. Aleea... sfârşeşte la Poarta Sărutului, unde Cerul şi Pământul stau îmbrăţişate ca în sculpturile mithuna din Konarak. Ajuns acolo, patosul se transformă, ca într-un orgasm sacru, într-o bucurie cosmică inexprimabilă, ceea ce se numeşte jagadananda în filosofia indiană. Sculptorul însuşi observase, in legătură cu Poarta Sărutului: "Misterul fecundităţii şi al morţii este însuşi misterul iubirii, care va supravieţui dincolo de mormânt".

Acelaşi patos l-a sesizat Sergiu Al-George în creaţia eminesciană. Aşa cum Brâncuşi îl va ipostazia în imaginea sintetizatoare a templului din Indore, proiect care integrează dinamica formelor de la Ou... la Coloană..., Eminescu l-a ipostaziat în atarxia extatică a melancoliei sale, starea de ambiguitate ontologică caracterizată prin tensiunea reciprocă şi totodată prin depăşirea contrariilor.

În patosul cosmic află Sergiu Al-George izvorul melancoliei eminesciene, acea trăire profundă duală şi totuşi integratoare, care, după părerea sa (şi a noastră), este cu totul deosebită de pesimismul schopenhauerian. Cu profunda sa erudiţie în domeniile filosofiilor occidentale şi orientale, Sergiu Al-George a dezlegat critica eminescologică de sclavia acestei idei a pesimismului şi misoginismului de tip schopenhauerian, descoperind noi adâncimi ale patosului cosmogonic eminescian, prin raportarea la simbolistica lui Brâncuşi (p. 270). După ştiinţa noastră, această corelare n-a făcut-o nimeni până acum.

Exegetul nuanţează înţelegerea sensibilităţii eminesciene şi prin referirea la Blaga: "Dacă Blaga a simţit maya ca văl, Eminescu a simţit-o ca ritm. [...] Melancolia lui Eminescu nu este deci expresia unui sentiment eminamente negativ, ca cel al pesimismului schopenhauerian, ci tocmai expresia modului în care, transgresând viziunea filosofului german, aspectul negativ se conjugă cu altul pozitiv, ca în dialectica paradoxală a simbolului şi a ontologiei indiene" (p. 280).

Această afirmaţie ne-a pus în mână cheia înţelegerii spiritului eminescian pe care o căutam de-a lungul anilor şi care tot mereu ne scapă printre degete. Cuvântul-cheie, ritm, ne-a transportat în templul lui Nataraja (Siva dansator) din Cidambaram, unde toba lui Siva emite valurile ultrasunete ale palpitaţiei inimii cosmice*. Ne-a făcut să auzim ritmul clopoţeilor de pe picioarele Radhei şi ale lui Krsna în veşnica lor raslila prin crângurile din Vrndavan şi pe malurile râurilor din Manipur. Sunetul s-a întins din zare în zare, de la Tagore la Eminescu; apoi s-a transformat într-o eternă oscilare între patos şi bucurie, dragoste şi dor, viaţă şi moarte, Cer şi Pământ. Ziua şi noaptea, iarna şi primăvara, lumina şi întunericul s-au împerecheat cu dansul viril tandava al lui Siva şi dansul graţios lasya al consoartei sale, Parvati, într-un etern joc cosmic (lila) între purusa şi prakrti.

Identitatea spaţiului românesc cu cel indian a surprins minţile tuturor celor care au iubit aceste două ţări, şi nimic mai potrivit în încheierea acestor note decât următorul pasaj dintr-un manuscris al lui Sergiu Al-George: "Pe măsură ce, pătrunzând în atmosfera străzii indiene (în cursul primei vizite în India, în 1972 - n.n.), mă lăsam stăpânit de aceste amestecate simţăminte, îmi dădeam seama că ele nu-mi sunt totuşi noi; Iaşul îmi revenea tot timpul în amintire, dar nu îndrăzneam să fac apropierea pe care o socoteam impusă poate de prea subiective asocieri. Dar, uneori, viaţa vine printr-o sincronie poescă în întâmpinarea celor mai adânci reverii: un artist indian**, călătorit prin Europa, care ne vizitează ţara şi burgurile noastre mai de seamă, mi-a mărturisit că, din toate oraşele văzute, Iaşul a fost singurul în care a simţit că ar dori să se săvârşească din această viaţă. Tulburatoare şi revelatoare opţiune pentru afinităţile noastre adânci cu India !
Iaşul este, mai presus de orice, oraşul lui Eminescu; nu-i putem găsi chipul cel adevărat într-un lirism nostalgic şi minor cum ar fi cel al lui Ionel Teodoreanu, ci în melancolia majoră a poetului-filosof (kavi, în sanscrită - n.n.), care a marcat şi prima noastră întâlnire cu patosul indian. Vechea cetate a domnilor [...] poartă scris în ea patosul transpersonal şi ambiguu ce poate fi în aceeaşi măsură unul al vieţii, al iubirii sau al morţii."***

Este si patosul care a animat viaţa spiritualî a lui Sergiu Al-George.
*
Tradusă într-o limbă indiană, Arhaic şi universal va putea servi criticii contemporane indiene ca un model desăvârşit pentru analiza operelor scriitorilor clasici, după canoanele esteticii indiene. Căci Sergiu Al-George le-a asimilat şi folosit cu o subtilitate rară; el a procedat în analizele sale cum a procedat Tagore în exegeza operelor lui Kalidasa. Criticul român nu a recurs la detaliile sculpturale în cazul lui Brâncuşi, nici la cele textuale în cazul lui Eminescu. Spre deosebire de critica de artă curentă, capitolul Brâncuşi nu este ilustrat cu nici un desen şi nici o fotografie; iar capitolul Eminescu nu cuprinde nici un citat din poeziile cele mai cunoscute, nici măcar din Luceafărul.
Cunoaştem faptul că Sergiu Al-George a consultat întreaga critică eminescologică şi brâncuşologică înainte de a scrie aceste două capitole. Lectura cărţii sale ne-a făcut impresia că, în cea mai mare parte, această critică nu i-a mulţumit curiozitatea ştiinţifică, nici nu şi-a găsit rezonanţa în sensibilitatea sa artistică. Parcă îl văd mereu dând din cap şi mereu murmurând: "Neti, neti!" ("Nu asta, nu asta !" - în sanscrită).

Exegetul a străbatut prin aspectele exterioare şi a intrat în rasa, esenţa creaţiilor eminesciene şi brâncuşiene; el a evocat dhvani, sugestia, care îi dă receptorului posibilitatea să se concentreze asupra operei şi să se autodepăşească, pentru a se identifica cu creatorul, agentul actului de creaţie, în aceasta constând aprecierea artistică, care asigură realizarea sensului simbolic al operei. Acesta este scopul artei în concepţia estetică indiană.

Înainte chiar de a parcurge această carte (după lectura ei, nu aveam să-l mai aflu în viaţă pe Sergiu Al-George: discuţia urma să aibă loc pe data de 13 noiembrie 1981) ****, îi propusesem să întreprindem împreună o analiză comparatistică Eminescu - Tagore pe linia criticii clasice indiene. În acest sens îi sugerasem să-i citesc textele reprezentative ale lui Tagore în versiune originală bengaleză, pe care el, cu desăvârşita sa stăpânire a sanscritei, putea să le urmarească fără să întâmpine mari greutăţi.

Era în toamna anului 1981. Aştepta semnalul acestei cărţi şi pregătea conferinţa pentru cel de-al V-lea Congres Internaţional de Sanscrită din Banaras. Era extrem de obosit. Totuşi a licărit o scânteie de entuziasm în ochii sai. Apoi s-a uitat în gol şi a rostit rar şi melancolic:

"Eu nu mai am timp".


* Pentru o explicaţie ştiinţifică a dansului lui Siva, realizată cu ajutorul reactorului atomic, se poate vedea F. Capra, The Tao of Physics, ed.cit, pp. 230-233.

** Este vorba de actorul-regizor Sekhar Chatterjee din Calcutta, la care se referă Sergiu Al-George în interviul realizat de Mircea Handoca (România literară, 26.XI.1981). Ne aducem aminte că, într-o după-amiază de toamnă din anul 1971, văzând cerul întunecat deasupra copacilor din parcul Bibliotecii Naţionale, artistul, abia întors din Europa, exclamase cu o mare bucurie: "Uită-te, cerul e ca la Iaşi!".
*** Note indiene, publicate parţial în Luceafărul din Bucureşti şi parţial în Jugantar, Calcutta, în traducerea bengaleză făcută de noi.
**** Sergiu Al-George s-a stins din viaţă pe data de 10 noiembrie 1981.



«« inapoi