Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

Eminescu si limba sanscrită


Mihai Eminescu a întreprins traducerea lucrării Gramatica critică abreviată a limbii sanscrite de Franz Bopp. Manuscrisul acestei traduceri neterminate, intercalate pe alocuri cu paginile transcrise după glosarul sanscrit-latin al aceluiaşi autor, se află în Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi*. Chiar o privire fugară aruncată asupra lucrării relevă seriozitatea cu care Eminescu s-a angajat la această muncă şi efortul pe care l-a depus în executarea ei. Oricine ar fi tentat să se întrebe: care a fost rostul unei asemenea munci uriaşe şi aparent gratuite ?

Problema poate fi analizată în două trepte: ce l-a determinat pe Eminescu să înveţe sanscrita şi, apoi, ce l-a îndemnat să traducă gramatica limbii respective ? Deşi preocupările ştiinţifice ale poetului au fost mai puţin cunoscute până la apariţia volumului mai sus menţionat, s-au enunţat câteva păreri în privinţa traducerii.

G. Călinescu s-a ocupat de aspectele biografice ale problemei şi a susţinut că, în timpul bolii, spiritul poetului se arăta invadat, sub o forma maniacală, de preocupări lingvistice obsedante, legate îndeosebi de limbile clasice şi orientale. Părerea este subiectivă.

Arion Roşu a privit problema din punctul de vedere al preocupării artistice a poetului; el a crezut că interesul lui Eminescu pentru cultura indiană, inclusiv cel pentru sanscrită, nu a fost decât un ecou dunărean al romantismului apusean.

Pe plan istoric, momentul Eminescu se situează în ultima fază a romantismului, când interesul poeţilor pentru literatura indiană nu mai era atât de pronunţat ca în vremea lui William Jones şi Goethe, adică de la sfârşitul secolului al XVIII-lea până la începutul secolului al XlX-lea. Întrucât exotismul romantic aproape dispăruse până la venirea lui Eminescu în Austria şi Germania, el nu putea să exercite o influenţă puternică asupra gândirii acestuia.

În urma editării numeroaselor însemnări din manuscrise, reeditării articolelor din presa vremii şi a cercetării efectuate în ultimii ani despre cultura poetului, îndeosebi cea orientală, s-a schimbat optica criticii româneşti în această privinţă. Cele două afirmaţii de mai sus sunt acum depăşite. Exegetului şi biografului de astăzi i se cere analiza împrejurărilor culturale care au determinat formaţia intelectuală a lui Eminescu dintr-un alt punct de vedere decât cel tradiţional, acela al romantismului occidental.

Anii petrecuţi de Eminescu la Berlin coincid cu perioada cercetărilor intense în domeniul indianismului. În 1872, când el se înscrie la Universitatea din Berlin, F. Max Muller publică volumul al V-lea al Rgvedei, şi în 1874, când poetul pleacă din Berlin, apare şi volumul al VI-lea al acestei lucrări. Primul volum apăruse spre sfârşitul anului 1849. Tot în 1874 a avut loc primul congres al orientaliştilor la Londra, cu ocazia centenarului înfiinţării Societăţii Asiatice la Calcutta. În acei ani, Max Muller proiectează editarea colecţiei The Sacred Books of the East, care va pune temelia cercetărilor orientalistice; primele trei volume ale acesteia apar în 1879, an în care Eminescu publică Rugăciunea unui dac.

Pe acea vreme se ţineau cursuri de limbi şi literaturi orientale la Universitatea din Berlin. Câteva din ele, de ex. cursurile limbilor sanscrită, pali (limba în care au fost scrise primele texte buddhiste) şi zendă, precum prelegeri despre imnuri din Rgveda şi Atharvaveda, ţinute de Albrecht Weber, sunt semnalate într-un caiet al lui Eminescu din perioada berlineză. Literatura sanscrită clasică a fost reprezentată de piesa Malavika şi Agnimitra a lui Kalidasa, în cadrul cursului aceluiaşi profesor. Între prelegerile profesorului Ebel este semnalată "importanţa limbii sanscrite".

În Viaţa lui Mihai Eminescu, G. Călinescu s-a întrebat dacă poetul, « care va incerca să facă un vocabular de limba sanscrită », nu cumva a asistat la acele cursuri. Există (o) marturie verbală semnalată în comentariul nostru la Gramatica sanscrită, vol. XIV al Operelor poetului, că poetul a frecventat cursul de sanscrită la Berlin. Informaţia ne-a fost comunicată de către cunoscutul sanscritolog Sergiu Al-George, care, la rându-i, a aflat-o de la P. Iordănescu, un student al lui Constantin Georgian, un contemporan al lui Eminescu.

Căutând să integreze pasiunea lui Eminescu pentru sanscrită în lumea spirituală a poetului, Tudor Vianu a observat, într-un articol publicat în India, că acel interes se născuse din dorinţa de a citi textele originale ale filosofiei indiene, ale căror traduceri nu-l satisfăcuseră pe deplin. Argumentul lui Vianu ne pare cel mai raţional. Altfel nu se poate explica de ce Eminescu a depus un efort incredibil şi a pus tot sufletul în traducerea gramaticii lui Bopp. Credem că Eminescu îşi dăduse seama de faptul că pregătirea în filosofia indiană impune o cunoaştere serioasă a filologiei sanscrite, fiindcă este imposibil să pătrunzi în spiritualitatea indiană fără să stăpâneşti subtilitatea limbii sanscrite, limba în care au fost gândite şi redactate textele antice indiene.

Dar această întrebare, la rândul ei, ridică o altă întrebare. De ce oare Eminescu a simţit o neapărată nevoie de a pătrunde în esenţa filosofiei indiene ?

Pasiunea poetului român pentru miturile popoarelor vechi, mai ales cele cosmogonice, şi intenţia de a le asimila în propria operă se fac remarcate în creaţia sa artistică. El nu s-a limitat la mitologie; s-a informat în toate domeniile culturii şi ale stiinţei, inclusiv cele ale ştiinţelor exacte şi ale naturii. El citea, conspecta şi traducea lucrări ştiinţifice de diferite profiluri, aşa cum se vede din traducerile ştiinţifice cuprinse în volumul amintit al Operelor, precum şi în Fragmentarium, editat de Magdalena Vatamaniuc, unde din păcate nu s-a facut distincţie între traduceri şi lucrări originale. Unele fragmente literare publicate din manuscrisele eminesciene pun în lumină străduinţa poetului de a extinde zona sintetizarii, adică de a îmbina mituri cosmogonice cu ipoteze ştiinţifice, problemă care acum îi preocupă pe astrofizicieni.

Dintre toate miturile cosmogonice pe care le-a consultat, cele elaborate în imnurile vedice - Rgveda, X, 121 şi X, 129 - au apelat cel mai mult la raţiunea lui Eminescu; de aceea le-a integrat în Rugăciunea unui dac şi, respectiv, Scrisoarea I.

Ajungem acum la partea a doua a problemei propusă la începutul studiului, şi anume, la rostul traducerii lucrării lui Bopp. Dacă Eminescu voia să înveţe serios limba sanscrită, cunoştinţele sale de germană îi erau de ajuns ca să o înveţe din materialele didactice aflate în acea limbă. De ce a pierdut timpul şi şi-a irosit energia, traducând un tratat lingvistic atât de complicat cum a fost cartea lui Bopp ? Problema aceasta priveşte cele 15 000 de file de manuscrise cuprinzând opere originale, traduceri şi conspecte, din care doar o fracţiune a fost publicată în timpul vieţii poetului. Poate că îi plăcea să aştearnă pe hârtie tot ce citea şi tot ce gândea, fără să fie interesat de editarea lor. Eminescu muncea de dragul muncii, fără să aştepte folosul material sau faima poetică. Nici nu iscalea toate contribuţiile la ziar. Parcă motto-ul vieţii sale a fost "numai fapta să-ţi fie conducătoare şi niciodată fructele" (Bhagavad gita, II, 47 - trad. S. Al-George).

Primele semne ale învăţării sanscrite apar în manuscrisul eminescian nr. 2292**. La f. 34 v, poetul semnalează intenţia de a începe studierea limbii sanscrite şi încearcă să formeze câteva litere în devanagari, scrierea limbii acesteia. Perpessicius a datat manuscrisul ca fiind din anul 1883, an în care s-a publicat Luceafărul şi care coincide cu epoca pasiunii lingvistice a poetului. În acea perioadă, el a vrut să tipărească o carte de vizită în sanscrită.

Singura mostră a preocupării serioase a lui Eminescu pentru limba sanscrită o constituie cele trei caiete din Iaşi, manuscrisul pomenit la începutul acestui articol. Datarea acestuia a prezentat o problemă serioasă pentru câteva decenii.

Caietele au parvenit bibliotecii ieşene prin donaţia lui Ioan Nădejde. O mână străină, probabil donatorul, a trecut pe pagina de gardă a fiecărui caiet locul şi anul lucrării ca fiind "Iaşi, 1886". Această datare a fost contestată de către Ioan N. Chiţu, într-un articol, Un manuscris eminescian prea puţin cunoscut, publicat în Luceafarul (Buc, 23.05.1964, p. 3). Autorul a scos la iveală două documente: o scrisoare a lui Eminescu adresată lui Chibici în octombrie 1884 şi raportul lui I. Caragiani, directorul bibliotecii din Iaşi, în 1886. Ambele evidenţiază starea precară a sănătăţii poetului. Pe baza acestor indicaţii biografice, Chiţu a ajuns la concluzia că a doua perioadă ieşeană (1884-1886) nu ar fi putut să-i asigure condiţii necesare pentru a executa o atare lucrare.

În ce priveşte indicaţiile interne, manuscrisul din Iaşi este deosebit de ordonat şi-şi menţine continuitatea şi uniformitatea. Grafia românească este aceeaşi de la un capăt la altul, la fel şi cea sanscrită. Cuvintele sanscrite sunt scrise cursiv şi literele sunt formate perfect. Se observă o deosebită atenţie în realizarea traducerii fidele. Transcrierea după glosarul sanscrit-latin a lui Bopp este adeseori completată cu sinonime germane, fapt care arată că Eminescu a avut şi răbdarea să caute într-un dicţionar latin-german. Oare recăpătase atâta luciditate şi putere de muncă în anii 1884-1885? Datele biografice sugerând contrariul, cea mai probabilă dată rămăsese prima perioadă ieşeană - 1874-1875 -, ani în care poetul a tradus gramatica limbii paleoslave de A. Leskien.

Dar nici datarea aceasta n-a putut să rezolve toate problemele. În acest caz, nu se poate motiva de ce caietele au rămas la Iaşi, nici cum şi când ele au trecut în custodia lui I. Nădejde. Eminescu s-a bucurat de câţiva ani buni de sănătate după 1875; el, care şi-a adus aminte de celelalte caiete chiar după ce şi-a revenit din eclipsarea memoriei, cum ar fi putut să rămână nepăsător la acestea, lucrate cu atâta pasiune? Apoi, ce l-a determinat pe I. Nădejde să pună anul 1886 ca data lucrării, dacă ea a fost realizată cu 12 ani înainte?

În al doilea rând, lucrările lui Eminescu din perioada 1875-1883, cel puţin cele pe care le cunoaştem, nu se referă la filologia sanscrită sub nici un aspect. Părţile cosmogonice din poeziile mai sus menţionate, inspirate din imnurile vedice, indică o oarecare familiarizare cu textele originale, dar nu accesul nemijlocit la ele. Nu se poate susţine că ar fi uitat cunoştinţele sanscritei, dobândite cu mare silinţă, după ce s-a deplasat la Bucureşti.

Cercetările colectivului Eminescu însărcinat cu îngrijirea ediţiei academice a operelor integrale au adus în lumină un document important din punct de vedere biografic. Într-o carte, Obiceiurile juridice ale poporului român (Iaşi, 1921), George G. Maxim aminteşte că în anul 1890 (sic !) îl vedea pe Eminescu în Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi atât de absorbit în muncă, încât nici nu vedea cine venea şi cine ieşea. Autorul l-a văzut scriind, "cu scrisul lui frumos şi caligrafic, toate rădăcinile limbii sanscrite" (apud Petru Creţia, în volumul XIV al Operelor, p. 62). Evident că anul menţionat de autor nu este corect; în timpul scrierii i-a scăpat că poetul s-a stins din viaţă în 1889.

Corelarea altor informaţii apărute în acea carte a dus la constatarea că autorul se referea la perioada 1884-1886. Pe baza acestei evidenţe biografice, data manuscrisului sanscrit a fost stabilită ca fiind a doua perioadă ieşeană, confirmând datarea lui Nădejde. Circumstanţele care au pricinuit trecerea caietelor în posesia acestuia nu sunt cunoscute până acum.

Însemnările din manuscrisul 2292 la care ne-am referit mai sus marchează deci primele încercări ale studierii serioase a sanscritei, ajutate de cunoştinţele reţinute de la cursurile berlineze. Ni se pare plauzibil ca Eminescu să fi nutrit dorinţa de a învăţa sanscrita de atunci, dar n-a avut timp să o împlinească. Uimitor este faptul că a reluat studiul după însănătoşire şi l-a continuat cu o rigoare ştiinţifică mai puţin aşteptată de la o persoană care suferise grave tulburări mentale.

Existând argumente atât în favoarea, cât şi împotriva datării manuscrisului în 1886, am lăsat problema deschisă în studiul nostru apărut în Caietele Mihai Eminescu, vol. IV (Bucureşti, 1977). Ulterior, am acceptat părerea specialiştilor români familiarizaţi cu grafia eminesciană din diferite perioade, pe care am exprimat-o în articolul publicat în Transilvania (Sibiu, nr. 1/1983).

Informaţia evidenţei biografice, dedusă din mărturisirea lui Maxim - care, de altfel, a confirmat impresia noastră iniţială -, ne-a parvenit în ultimul moment al tipăririi comentariului în volumul XIV al Operelor. Textul privitor la datare a fost modificat în corectură, dar din nefericire nu toate afirmaţiile contradictorii au fost înlăturate. Sperăm ca, în lumina celor relatate mai sus, cititorii vor putea să le îndrepte.
Comparând grafia frumoasă şi scrisul supravegheat din manuscrisul traducerii lui Bopp cu cea alterată din scrierile aparţinând anilor 1881-1883, D. Vatamaniuc a ajuns la concluzia că aspectul estetic din manuscrisul ieşean se datorează faptului că Eminescu a executat această lucrare într-o condiţie mai bună de muncă, într-o perioadă mai tihnită şi într-un climat favorabil pentru o activitate ordonată.

Din datele biografice mai sus menţionate nu pare ca poetul să se fi bucurat de condiţii ideale în a doua perioadă ieşeană, când îndeplinea paralel funcţii de sub-bibliotecar şi profesor suplinitor. Nici starea sănătăţii n-a fost favorabilă. Tocmai aceste considerente determinaseră datarea manuscrisului în prima perioadă ieşeană.

Nu credem că grafia din perioada 1881-1883, timp în care poetul a definitivat Luceafărul şi a publicat Scrisorile, a fost deteriorată din cauza grijilor cotidiene. În acest caz, nu numai scrisul ar fi fost grăbit, ci şi formulările ar fi fost neîngrijite. Creaţiile artistice ale lui Eminescu, mai ales cele pe care le-a publicat el, nu trădează nici un stres din viaţa exterioară. În trăirea sa lăuntrică, poetul se dedică muzei, interzicându-i lumii exterioare orice acces. În acele ore de interiorizare, inspiraţia îi venea - pare-se - atât de fulgerător, încât pana nu putea să-i urmeze ritmul. Credem că rapiditatea gândirii, asociată cu slăbiciunea corpului obosit, nehrănit, neîngrijit, au cauzat alterarea grafiei.

Ultimul manuscris al poetului, cel ieşean, redactat dupa însănătoşire, relevă o excepţională capacitate mentală şi o deosebită sârguinţă. Totuşi, Eminescu n-a avut putere de muncă, ca mai înainte. Acum, creierul funcţiona mai încet şi mâna putea să ţină pasul cu el, fapt care explică aspectul estetic al manuscrisului.

Textul gramaticii sanscrite a lui Bopp (ed.. a Il-a), după care a lucrat Eminescu, are 368 de pagini şi 623 de secţiuni. Eminescu a tradus până la secţiunea 319 (p. 195), adică ceva mai mult de jumătatea cărţii. Din 451 de pagini ale glosarului sanscrit-latin, Eminescu a transcris primele 49 de pagini, care reprezintă primele patru litere din alfabetul devanagari, dintr-un total de 47 de litere.

Copia glosarului cuprinde 1174 de cuvinte sanscrite; în textul gramaticii apar încă aproape 1450. În total, cele trei caiete conţin aproximativ 2600 de cuvinte sanscrite. Numărul cuvintelor sanscrite apărute în acel manuscris şi cunoscute de Eminescu nu este prea mult în raport cu vocabularul imens al limbii sanscrite, dar nici nu-i prea puţin.

Apare încă un numar de cuvinte sanscrite, majoritatea cu semnificaţie filosofică, în diverse scrieri şi însemnări ale lui Eminescu. Până acum am întâlnit 22 de cuvinte de acest gen, pe care le enumerăm mai jos.

1. Brahma. - Dintre toate teonimele indiene, numele Brahma, zeul creaţiei în mitologia indiană, se întâlneşte mai des în creaţia eminesciană. Acest personaj din trinitatea hindusă este evocat în cunoscuta poezie Din Berlin la Potsdam (anul 1873), în care este pomenit şi Darwin. Asocierea între conceptul mitic legat de Brahma şi darwinism se remarcă într-un text german (ms. 2276) din epoca berlineză. În fragmentul Despre nemurirea sufletului şi a formei individuale (ms. 2255, ff. 186-187) apare concepţia despre "anul lui Brahma", pe când în textul Ca unde zvâcnindu-se din greu (ibid., f. 293v) se afla expresia "bagheta lui Brahma". Numele lui Brahma apare în fragmentul Eu sunt buddhist (ms. 2275B, f.89; anul 1883). În mai multe variante ale Luceafărului (ms. 2277, f. 130 si altele) apare Brahma. Eminescu folosea doua ortografii - Brahm si Brahma, probabil în sensul Brahman (Absolutul) şi, respectiv, Brahma (zeul creaţiei).

2. si 3. Buddha Sakyamuni. - Profetul indian este amintit în poezia Eu nu cred nici în Iehova (anul 1876) şi articolul Paştele (1878). La fel ca Brahma, Buddha este evocat în câteva variante ale Luceafărului (ms. 2275B, f.62 - anul 1881). Însemnarea "Buddha Sakya Muni" apare dedesubtul unui fragment poetic din ms. 2266, f.21 (anul 1883). De altfel, acel nume era şi des rostit de Eminescu, aşa cum înregistrează mărturiile contemporanilor săi.

4. Nirvana. - O variantă a poeziei Rugăciunea unui dac poartă acest titlu (ms. 2260, f. 229 - anul 1879). Cuvântul "Nirwana" este semnalat între numele personajelor din tabloul dramatic Andrei Mureşanu (ms. 2254, f. 74 - anul 1871). În ms. 2269, f. 142 (anul 1879) se află o însemnare: "Nirwana, ein ewig sich bewegenden Tod... ". Faptul că Eminescu nu transliterează corect termenul sanscrit arată că în perioada respectivă nu cunoştea sanscrita prea bine.

5. Arya. - Acest cuvânt apare în fragmentul Eu sunt buddhist.

6. Kalidasa. - Numele este amintit într-un vers din Icoană şi privaz (1874-1876). Acelaşi vers apare şi într-o variantă a Scrisorii I (ms. 2276, f. 55). Poetul indian este pomenit în ultimul editorial al lui Eminescu la Timpul. Se află şi câteva însemnări purtând numele lui Kalidasa în ms. 2266, f. 19v - anul cca 1882.

7. Kanva. - Numele tatălui adoptiv al Sakuntalei în piesa lui Kalidasa. El apare alături de însemnările de mai sus ("Conva" în ortografia lui Eminescu; cuvântul a fost descifrat de noi).

8. Sakuntala. - În ultimul editorial la Timpul (1883), Eminescu se referă la legenda Sakuntalei, dramatizată de Kalidasa.

9. Kamadeva. - Personajului mitologic indian i s-a dedicat o poezie (1876). Este ultima poezie a lui Eminescu tiparită în timpul vieţii sale.

10. Kama. - Ca un termen mito-filosofic, cuvantul kama apare în textul german Cosmogonie der Inder din ms. 2276, 18v.

11-19. În acelaşi text apar şi următoarele cuvinte: sat, asat, srij [srj], manas, prayati, Hiranja-Garbha [Hiranzagarbha], Rigweda, [Rgveda], visarjana şi visrishti [yisrsti].
Indicaţiile din paranteză reprezintă transliterarea curentă a cuvintelor.

20-22. Tat twam asi. - Formula din Chandogya upanisad, însemnând "Acesta eşti tu", este folosită de poet ca titlul unei poezii. Două variante ale poeziei se afla în ms. 2260, f. 196 şi ms. 2276, f. 76, amândouă aparţinând anului 1879. Eminescu însă scria Ta twam asi; greşeala reproducerii formulei prea cunoscute, formulă care apare şi la Schopenhauer, poate fi cauzată de inadvertenţă.
În traducerea lui Eminescu apar, după Bopp, referiri la câteva opere sanscrite, de ex., Mahabharata, Raghuvamsa (poemul lui Kalidasa, inspirat din Ramayana) şi Mugdhabodha de Vopadeva, un tratat gramatical.

Remarcăm faptul că interesul lui Eminescu pentru cultura indiană a fost din ce în ce mai pronunţat în ultimii ani ai vieţii sale. Referire la Sakuntala apare în ultimul său editorial la Timpul; ultima poezie antumă, Kamadeva, se inspiră din mitologia indiană. Ultima conversaţie atestată - cea cu Mite Kremnitz, în primăvara anului 1889, cu o zi înainte de internarea în ospiciu - relevă că el traducea din sanscrită. La ultima mărturie în faţa judecătorului Brusan, venit să încheie raportul medico-legal pe data de 12 iunie 1889, spune că intenţionează să înveţe sanscrita după însănătoşire. Şi ultimul act cultural al lui Eminescu a fost traducerea gramaticii sanscrite.


* A fost publicat pentru întâia oară, sub îngrijirea noastră, în volumul al XlV-lea al Operelor, ediţia Academiei; volumul conţine traducerile ştiinţifice realizate de poet.

** Cu excepţia caietelor de sanscrită, manuscrisele poetului se află în Biblioteca Academiei Române.

Bibliografie
1. Al-George, Sergiu, Filozofia indiană în texte, Bucureşti, 1971.
2. Bhose, Amita, Eminescu şi India, Iaşi, 1978.
3. - Gramatica sanscrită mică a lui Bopp în traducerea lui Eminescu, în Caietele lui Mihai Eminescu, vol. IV, Bucureşti, 1977, pp. 68-79.
4. Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, Bucureşti, 1979.
5. - Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1964.
6. Chaudhuri, Nirad C, Scholar Extraordinary. The Life of Professor the Rt. Hon. Friederich Max Muller, P.C., Oxford University Press, 1979.
7. Eminescu, M., Opere, vol. XIII, Bucureşti, 1985; vol. XIV, Bucureşti, 1983.
8. Kremnitz, Mite, Amintiri fugare despre Eminescu, în I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, Bucureşti, 1914.
9. Roşu, Arion, Eminescu et l'indianisme romantique, în Zeitschrift der Deutschen Morgenlandischen Gesellschaft, Band 119, Heft 2, 1970, pp. 241-250.
10. Vatamaniuc, D., Eminescu şi cultura popoarelor orientale, în Viaţa românească, Bucureşti, ian. 1985, pp. 11-31.
11. Vianu, Tudor, Indian Influence in Romanian Literature, în Indo-Asian Culture, New Delhi, vol. VI, nr. 2, oct. 1957, pp. 181-189.



«« inapoi