Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

Poetul - în căutarea Indiei


de Constantin Ciopraga

"Convorbiri literare", Iaşi, nr 7 (103), 1978, p.11

Domeniul eminescologiei s-a îmbogăţit cu o nouă cercetare purtând semnătura Amitei Bhose, de mai mulţi ani lector de limba bengali la Universitatea din Bucureşti. La origine teză de doctorat, lucrarea Eminescu şi India (colecţia "Eminesciana" a Editurii "Junimea") constituie un substanţial studiu comparatist, în măsură să clarifice definitiv în ce au constat şi cât de fertile au fost relaţiile genialului poet cu patria lui Kalidasa şi Tagore. La prima vedere, studiul Amitei Bhose pare a aduce doar o perspectivă din exterior. În realitate, ca una care ani îndelungaţi a studiat la noi, însuşindu-şi desăvârşit limba română, Amita Bhose are privilegiul de a privi şi dinspre noi spre India, astfel că, în posesia izvoarelor fundamentale, cercetătoarea realizeazaă o construcţie echilibrată, cu totul remarcabilă. Tot ce s-a afirmat până acum în legătură cu ecourile indiene în cultura românească e verificat, amendat, introdus în cadrul unei relaţii noi. Se iau în discuţie opinii emanând de la G.Coşbuc, N.Iorga, G.Bogdan-Duică, Cezar Papacostea, G.Călinescu, Mircea Eliade, Vlad Bănăţeanu şi ceilalţi: exegeta confruntă vechile teze cu textele în faţă, urmăreşte filiaţia unor argumente, rectifică, propune explicaţii proprii. Nu e vorba numai de India în conştiinţa poporului român sau de India în conştiinţa lui Eminescu, cum aflăm din capitolele al II-lea şi al II-lea, căci din perspective ca acestea mişcarea ideilor ar apărea neconcludentă. Amita Bhose are în vedere dialectica amplă a fenomenului, începând cu India în romantismul european; în felul acesta, sprijinindu-se pe o bogată bibliografie engleză, germană şi franceză, ca şi pe cercetări indiene, studiind cauzele interesului european pentru cultura patriei sale, se ajunge la stabilirea împrejurărilor în care Eminescu, student la Berlin, a putut descoperi India.

Lectura antumelor, postumelor şi variantelor duce la constatarea că "influenţa indiană la Eminescu n-a fost una suprapusă, adăugată din afară", ci o "asimilare organică", în virtutea unor similitudini spirituale cu rădăcini în solul celor două ţări. În ciuda marilor distanţe geografice, trăsături ale sufletului indian, întâlnite frecvent în opera poetului, vorbesc de reacţii existenţiale asemănătoare. Că aceste reacţii există şi la poezii anterioare întâlnirii cu gândirea orientului, iată un argument că "indianismul" poetului n-a fost "deloc întâmplător", şi "cu atât mai puţin un ecou al orientalismului romantic german sau o manifestare a influenţei schopenhauriene". Cu alte cuvinte, afinităţi elective favorizând apropierea de indianism preexistau; ele acţionează în mod evident şi înainte de contactele poetului cu gândirea indiană. Examenul la obiect întreprins de Amita Bhose se extinde de la analiza cadrului general în care literatura indică s-a oglindit în cărţile populare româneşti la climatul romantic şi post romantic european, în care exoticul oriental reprezintă mai mult decât o tentaţie spre necunoscut. Viziunuile mito-poetice eminesciene mergând spre descifrarea obârşiilor thraco-dacice au putut găsi în creaţia indiană străveche paralelisme semnificative, printre care atitudinea detaşată, în faţa morşii. Vechi cărţi populare Alexandria, Varlaam şi Ioasaf, Sindipa, cu rezonanţe indiene, s-au putut integra spiritualităţii româneşti ca unele care conveneau imaginaţiei şi rtimurilor acesteia.

Numeroase investigaţii de ordin biografic privind formaţiunea poetului, apelul la manuscrise, la listele bibliografice de texte indiene în traduceri (pe care Eminescu ar fi putut să le cunoască), toate acestea arată varietatea tehnicilor de lucru şi în special rigoarea ştiinţifică. Un capitol sugestiv, Ecouri din Kalidasa, propune noi unghiuri de vedere acolo unde comentatorii anteriori se mărgineau la surse strict europene. Atrag atenţia similitudinile dintre Sakuntala şi poemul Venere şi Madonă: similitudini de atitudine în faţa dragostei şi similitudini de limbaj poetic. Pentru Tagore, observă Amita Bhose, Sakuntala înseamnă o îmbinare a Paradisului pierdut cu Paradisul regăsit - paradisul nefiind "cel al mitologiei, ci al dragostei"; în esenţa sa, poemul lui Eminescu exprimă "acelaşi mesaj". Întocmai ca indianul Tagore, Eminescu a fost atras de Kalidasa, prin intermediul lui Goethe. Drept care cercetătoarea întreprinde subtile consideraţii tipologice. Tagore, scrie ea, reacţionează aproape eminescian. Sentimentul naturii, altă trăsătură comună, e asociat dragostei. În versuri în care "femeia se înrudeşte cu întreaga natură şi toată pădurea îi simte lipsa parcă auzim pe lângă vocea lui Eminescu, pe lângă aceea a poeţilor anonimi români, glasul bătrânului Kalidasa". Exemplificările duc la concluzii ca următoarea: "Parcă-n codrul României o vedem pe frumoasa şi gingaşa Sakuntala, sora plantelor din pădure şi mama puiului de căprioară; în aşteptarea zadarnică a eroului - poet din Freamăt de codru şi din Lacul, simţim dorul Sakuntalei, uitându-se în van la drumul lui Dusyanta".

Întâlnirea poetului cu budismul şi orientarea spre imnurile vedice, iată aspecte studiate minuţios, în legătură cu difuziunea lor în Europa sau în reîntrupări eminesciane. "Începând cu literatura sanscrită clasică, el a mers treptat prin filozofia budistă, prin filozofia ortodoxă (Bhagavad-gita şi Upanişadele) şi în ultima etapă a ajuns la Vede, ceea ce constituie cea mai ştiinşifică şi mai ordonată metodă a acestor studii..." Comentarii şi disocieri atente probează în ce măsură unele principii budiste pot fi depistate în tabloul dramatic Mureşanu (1871), în finalul poemului Împărat şi proletar (1874), în Rugăciunea unui dac (1879) - care a "părut cea mai budistă dintre creaţiile eminesciene" - în Glossa şi în Odă - în metru antic (1883). Nu se poate şti, "în lipsa evidenţelor concret biografice", dacă similitudinile privind cosmogoniile au legătură directă cu Vedele şi Upanişadele; rămâne deschisă problema dacă varii atitudini apropiate acestora sunt pur şi simplu "intuitive" sau reprezintă "rodul cunoaşterii unor texte". Amita Bhose înaintează cu prudenţă, departe de orice exclusivism; argumentele se organizează logic în puncte de vedere care întăresc adesea observaţii anterioare sau proiectează lumini cu totul noi. Redactat într-o limbă română fluentă, nuanţată, studiul de factură modernă Eminescu şi India pulsează de viaţă. Pe scurt, o carte doctă, plină de observaţii ingenioase, de care exegeza eminesciană va trebui să ţină seamă.



«« inapoi