Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

Tagore în România


Conferinta, Sala Dalles, 16 mai 1991

Imaginea Indiei a fost statornicita în sufletul României prin povestirile din Alexandria, romanul hagiografic Varlaam si Ioasaf inspirat din legenda lui Buddha, traducerile lui Cosbuc din literatura sanscrita si mai ales prin poezia lui Eminescu, acelui Eminescu pe care Caragiale, prietenul sau de o viata, l-a numit "ferventul buddhist". Dragostea României fata de acea tara, geografic îndepartata dar sufleteste apropiata exista de mult, tema asupra careia am dori sa revenim.

Pe vremea lui Eminescu, România - ori Europa în general - privea India ca pamântul imnurilor vedice, filosofiei Upanisadelor si al poeziei lui Kalidasa. În viziunea Europei de atunci, India contemporana aproape nu exista. Ecourile prelegerilor lui Swami Vivekananda, despre filosofia indiana, tinute în Europa si America au fost limitate în anumite cercuri. Asa a fost situatia pâna la începutul secolului nostru.

Dintr-odata cerul întunecat din rasarit s-a luminat de ziua. Europa a aflat cu uimire ca premiul Nobel pentru literatura a fost decernat unui poet indian. Poetul se numea Rabindranath Tagore si cartea, Gitanjali - Ofranda cântecelor - o antologie de versuri tradusa de poetul însusi în engleza. Era anul 1913.


Prima aparitie în presa româneasca

Ecoul a fost imediat resimtit în România. Saptamânalul "Cosânzeana" din Orastie a publicat articolul Un poet indian, însotit de o fotografie, în numarul sau din 14 dec. 1913. Semnatarul lucrarii, F.N., a facut o succinta prezentare a operei si personalitatii poetului: "Trasaturile sale sunt ale unui adevarat poet si ceea ce izbeste la prima vedere este asemanarea pe care o prezinta cu capul lui Christ.(...) O blândete nobila se desface de pe chipul acestui fiu al Gangelui. În ochii lui straluceste poezia. Versurile sunt fermecatoare. (...) Poetul indian poseda o vasta cultura literara si artistica. (...) Dar în versurile lui, el a ramas orientalul visator si feeric, misterios si eclatant, ce se scalda în clarul albastru al lumii indiene. (...) Am citit o poema a sa în traducere franceza în care valurile Gangelui murmura melodios (...) si în care razele lunii se plimba prin ruinele de marmura ale vechilor pagode. Nu cunosc nimic mai dulce, mai diafan, mai curat ca versurile acelea".

Aceasta a fost prima apreciere a poetului nostru în tara dumneavoastra, parere valabila si azi, chiar daca au trecut peste 80 de ani. Peste doua saptamâni, în paginile aceleiasi reviste, au aparut doua poezii ale lui Tagore - Copilul si Baidera, în traducerea lui Simion Giocanu. Au fost primele traduceri românesti ale lui Tagore, realizate dupa o versiune engleza sau franceza.


Traduceri românesti

Era în firea lucrurilor ca românii, iubitori de poezii, sa-l traduca pe poetul Indiei. Primul volum de poezii, Gradinarul, a aparut la Bucuresti, în traducerea Margaretei Miller-Verghi, în 1914. În 1921, I. Constantinescu-Delabaia a publicat înca un volum de poezii, Mama si copilul, la Editura Eminescu din Capitala. Prima antologie de nuvele, Lumina ochilor, tradusa de N. Batzaria, a aparut în 1922. În acelasi an au aparut doua volume de eseuri - Sadhana. Calea desavârsirii - în traducerea lui Nichifor Crainic, cu prefata lui Al. Busuioceanu si Nationalismul, tradus de Al. Busuioceanu si prefatat de N. Crainic. Anul urmator au aparut doua volume antologice de versuri, Culesul roadelor si Prinos de cântece (Gitanjali), traduse de Vasile G. Luta si, respectiv George Ulieru. Primul roman Bimala (Caminul si lumea) a aparut în 1924, în talmacirea lui S. Lerescu. În 1926, N. Batzaria a publicat înca un volum de nuvele ale lui Tagore, intitulat Pietrele flamânde. Între anii 1913 si 1939, aproape 300 de poezii ale sale, talmacite de mai multi scriitori, au aparut în diverse publicatii românesti, cele mai multe facându-si aparitia în 1926, an în care poetul a vizitat România. În anul respectiv, "Universul literar" a publicat articolul Rabindranath Tagore la Santiniketan. Impresii ale marelui indianist, de Sylvain Levi. Cu doi ani în urma, o alta revista bucuresteana "Adevarul literar si artistic" publicase doua capitole din autobiografia poetului. Între anii 1940 si 1955 n-a aparut nimic despore Tagore în presa româneasca, nici macar stirea trecerii sale în nefiinta, în 1941.

Dupa razboi, primele traduceri românesti ale lui Tagore au aparut în 1956, în revista clujeana "Steaua"; erau doua poezii adresate copiilor, dar încarcate cu profunda semnificatie filosofica: "Pe-al infinitului mal si Când eu, copilase, ti-aduc. Interesanta, dar nu întâmplatoare, este coincidenta ca cea din urma poezie era si prima poezie a lui Tagore tradusa în româneste. Dragostea fata de natura si afectiunea pentru copii i-au determinat pe poetii români sa o traduca în nenumarate versiuni.

În 1957 a aparut un volum de teatru, cu doua piese - Jertfa si Citra - traduse de Nela Stroescu si Maria Adela Felix. În 1956, Iv Martinovici publicase traducererea a sapte poezii ale lui Tagore în "Tânarul scriitor"; în 1961 - anul centenar al nasterii poetului, I.M. a publicat volumul Gradinarul cu un studiu introductiv plin de lirism si însufletire. Cu aceeasi ocazie, Al. Philippide si M. Leicand au publicat traducerea volumului de nuvele Ghirlanda dragostei, cu o impresionanta prefata, cuprinzând o analiza docta a scrierilor lui Tagore, semnata de regretatul critic literar Al. Oprea. Tot atunci au aparut Articole pedagogice, alcatuite si traduse de Iosif Antohi si Anatolie Silvanov din Scrisori din Rusia, Criza civilizatiei si alte lucrari traduse în limba rusa.

Cu ocazia centenarului, Academia Româna a publicat o bibliografie exhaustiva în engleza si franceza Tagore in Romania si, respectiv, Tagore en Roumanie. Lucrarea întocmita de cunoscutul orientalist Virgil Cândea si prefatata de acad. Tudor Vianu cuprinde 40 de pagini si un numar de fotografii si facsimile.

Ulterior, au aparut alte traduceri, printre care mentionam romanul Gora (1965), tradus de H.Y. Stahl si prefatat de Petru Comarnescu, Poezii (1966) si Luna în crestere (1968), în traducerea lui George Dan si Poezii (1987), în talmacirea lui George Popa. În afara de acestea, au aparut traduceri în publicatii, din care retinem poeziile traduse de acad. Zoe D. Busulenga, aparute în "Secolul XX".

În timp ce toate acestea au fost realizate din limbi europene, am întreprins traduceri din bengali, limba materna a lui Tagore si a mea. În prima mea carte româneasca, Proverbe si cugetari bengaleze (Ed. Albatros, 1975), am inclus numeroase citate din operele poetului nostru national, Tagore. În mai 1977, "Steaua" din Cluj a publicat sase poezii traduse de mine si versificate de Iv. Martinovici. Într-o emisiune a televiziunii române, în 1982, am recitit poezia tagoreana "Vârsta poetului" în bengali, ca fundal sonor al unui film documentar; traducerea realizata de mine a aparut ca subtitlu. Între anii 1985 si 1989, eu si studentii mei de la Universitatea Bucuresti am publicat vreo zece poezii tagorerene traduse din bengali, în revistele bucurestene "Luceafarul" si "România literara", precum si în "Ramuri" din Craiova si "Convorbiri literare" din Iasi.

O antologie de epistole, Scrisori rupte, tradusa de mine, a aparut la Editura Univers în 1978, al carei întreg tiraj de 10 000 de exemplare s-a vândut într-o zi.

Începând din anul 1913, bibliotecile din România au început sa procure operele lui Tagore. Biblioteca Academiei a achizitionat în acelasi an Gitanjali si Luna în crestere, în engleza. În cursul celor sapte ani care au urmat, ani în care România a trecut prin peripetiile unui razboi mondial, lor li s-au adaugat înca 20 de volume de romane, teatru si poezii ale autorului indian în limbile româna, franceza, engleza, germana si italiana. În 1921, Operele lui Tagore în opt volume în traducerea germana au intrat în fondul acelei biblioteci. Apoi au fost procurate traduceri în rusa si maghiara. La ora actuala, biblioteca poseda 75 de tilturi ale lui Tagore. Numeroase lucrari ale lui Tagore în traduceri se afla si în alte biblioteci din Capitala si provincie.



Exegeze românesti în perioada interbelica

Atât din presa româna, cât si din dialogurile purtate cu un numar de persoane si personalitati din România, am constatat ca pentru cititorii români, Tagore reprezinta un simbol al spiritualitatii eterne a Indiei. Premiul Nobel a fost un prilej cu care l-au cunoscut. De atunci, un numar de personalitati culturale din România s-au ocupat de traduceri sau exegeze ale lui Tagore. Printre ei îi putem numi pe Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Al. Busuioceanu, Petru Comarnescu, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Al. Philippide, Henriette Yvone Stahl, Zoe D. Busulenga, Sergiu Al-George si Al.Oprea. Celebrele fiice ale României, Elena Vacarescu si Ana Brâncoveanu l-au cunoscut personal la Paris.
Pâna în 1939, exegetii români l-au apreciat ca poetul Gitanjali-ei, ca profetul care a rostit prelegeri din Calea desavârsirii. Critica româneasca nu i-a oferit doar vorbe frumoase, pledoarii si platitudini. Opera sa a fost supusa analizei de rigoare. De vreme ce scierile sale poetice au fost unanim proslavite, parerile despre viitorul omenirii exprimate în eseuri au fost judecate, bineînteles, din optica social-politica a vremii. În prefata traducerii Caii desavârsirii, Al. Busuioceanu a observat: "Umanitarismul lui ramâne astfel o doctrina mistica în care conceptul etic al umanitatii coincide cu întregul concept universal al armoniei cosmice. Valoarea individuala umana se dizolva astfel în aceasta iubire a universului. Umanitarismul nostru nu cunoaste însa aceasta subordonare. El e, dimpotriva, o afirmatie a valorii rationale-umane. (...) Umanitarismul nostru devine astfel solidaritatea economica a muncitorilor sau solidaritatea intelectuala a spiritelor libere (...). Cum va fi însa posibila sinteza? Întrebarea ramâne si acum deschisa (...) Succesul lui aici la noi, e un succes poetic, si atât. Nirvana nu se poate cugeta prin creierul european. Sunt câteodata astfel si profeti - profeti numai în tara lor".

Fara a contrazice afirmatia de mai sus, am dori sa atragem atentia asupra faptului ca românul are, desigur, creierul european, dar si sufletul propriu. Drept dovada - articolul În nirvana pe care l-a scris Caragiale la moartea lui Eminescu.

În prefata Nationalismului, N. Crainic l-a descris pe Tagore ca "miracolul Indiei reînviate", totusi a opinat ca visul profetului Orientului de-a armoniza Europa si India nu este realizabil. Înca predomina ideea lui Kipling ca estul este est, vestul e vest; cei doi nu se vor întâlni niciodata. Cu toate ca traducatorii români nu au acceptat toate parerile lui Tagore, au recunoscut valorile operelor sale literare, dar si forta lor morala. Altfel, nu s-ar fi ostenit sa le traduca.


Vizita în România

În aceasta atmosfera a polemicii, România l-a cunoscut personal pe Tagore iar optica criticii s-a schimbat dupa vizita poetului în România. Poetul nostru nutrea o intensa dorinta de a cunoaste diferite tari, popoare si culturi. Dorul de departare - o latura proeminenta a poeziei sale - l-a facut sa calatoreasca pe aproape toate meridianele lumii. Asadar, la vârsta de 65 de ani, si-a propus sa vada meleaguri necunoscute din rasaritul Europei.

Aflam din biografia lui Tagore - o lucrare monumentala în 4 volume, realizata de Prahbat Kumar Mukhopadhyay - ca în mai 1926 a plecat într-o calatorie lunga prin Europa. Dupa ce a trecut prin Italia, Elvetia, Austria, Franta, Anglia, Norvegia, Suedia, Danemarca, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia si Bulgaria a sosit în România în noiembrie, de unde s-a întors în tara prin Turcia, Grecia si Egipt.

La invitatia regelui Ferdinand, Tagore a vizitat România între 20 si 22 noiembrie 1926; a fost însotit de fiul sau Rathindranath Tagore, sotia acestuia, fiica lor adoptiva si de fizicianul P.C. Moholanobis, precum si de sotia lui, scriitoarea Rani Moholanobis. Din greseala, ziarele românesti i-au descris pe cei doi din urma ca fiica si ginerele poetului. Au aparut 25 de articole în presa româna despre aceasta vizita. Ziarul "Adevarul" din 20 noiembrie a anuntat sosirea sa în Bucuresti în dupa-amiaza aceleiasi zile. Ca prezentare a "poetului si profetului Indiei", a scris: "Fara îndoiala, Rabindranath Tagore este un rar, chiar unicul exemplu, al omenirii ideale". Cotidianul "Dimineata" din 21 noiembrie a raportat ca poetul a fost primit cu o deosebita caldura în Cehoslovacia, Iugoslavia si Bulgaria. A plecat cu un vapor arhiplin din portul bulgar Rusciuc, tinerii bulgari însotindu-l cu înca un vapor. Itinerariul oaspetelui schimbându-se în ultima ora, autoritatile portului românesc Ramadan n-au fost pregatite pentru întâmpinarea cuvenita. Nici n-au stiut de importanta vizitei. Un vames tânar a exclamat: Trebuie sa fie autorul Sakuntalei. Confuzia cu poetul din secolul V e.n. poate sa va para amuzanta, dar mie, nu. Nu cred ca vreun vames din Europa occidentala de atunci sau de acum sa fi stiut de acea capodopera sanscrita.

Oricum, la sosirea poetului, personalul din port si-a dat seama ca a venit o mare personalitate. Un functionar descurcaret i-a rugat pe pasagerii bulgari sa coboare de pe vapor, ca el sa fie primit, totusi, de o multime. S-a înteles ca oaspetele va veni în Bucuresti cu trenul. În absenta oficilitatilor din Capitala, ziaristii au fost cei care i-au condus pe Tagore si însotitorii sai.

În dupa amiaza mohorâta a toamnei, nu ardea nici un bec în port, nici în gara. Toate ziarele au criticat indiferenta cu care a fost primit oaspetele tarii. Reporterii au simtit însa ca prezenta radioasa a poetului a iluminat compartimentul trenului fara becuri. Ziua urmatoare, G. Lungulescu a observat în "Universul": "Apostolatul lui e plin de farmec, ca si faptura lui de o frumusete ideala. Are ochi negri, mari, catifelati si stralucitori de tinerete în paloarea nobila si mata, de o dulce expresie. Paru-i ondulat îi cade în doua parti si capata stralucirea neobisnuita în atingerea cu talarul de matase cenusie ce-i învaluie trupul înalt, mladios si subtire. Argintata ca si pletele-i, sura îi este barba, iar vocea-i îngaduitoare are vibratiuni mângâioase pe care le face si mai bine sa le întelegi spiritualitatea privirii înotând în lumina de îngaduitoare ironie. Se desprinde atâta majestate impunatoare din glasul si faptura poetului, încât, ascultându-l, ti se pare ca esti investit cu sacerdotiul celor ce predica lucruri nemuritoare. Astfel se înfatiseaza oaspe al României în clipa de fata!"

Rar se întâlneste o asemenea descriere a frumusetii fizice a unui batrân de 65 de ani. Totodata, nu putem sa nu observam lipsa de coeziune, a limpezimii textului. Motivul nu-i greu de înteles. Autorul a fost atât de impresionat de prezenta poetului, încât i-a fost peste putinta sa exprime ceea ce a simtit. Se pare ca toti au fost transportati într-o alta lume - "lume ce gândea în basme si vorbea în poezii".

Totusi, reporterii n-au uitat de datoria lor. Moara macina si în rai - spune un proverb bengalez. Si gazetarii români au profitat de compania oaspetelui, nestingherita de artificialitatea protocolului oficial si i-au luat interviuri. La solicitarea ziarului "Adevarul", i-a dat un autograf, scriind patru versuri din Gitanjali în bengali: "Datorita Tie am cunoscut necunoscutul,/ mi-am gasit locul în salasuri straine./ Gratia Ta, Prietene, departele îmi este aproape,/ si strainii mi-au devenit frati." Prietenul poetului era Dumnezeu.

În fiecare gara, veneau locuitorii din orasele respective, precum si pasagerii din celelelate compartimente, ca sa-l vada. Reprezentantii ministerelor de externe si de cultura l-au întâmpinat la gara din Comana. Prelegerile de bun venit au fost rostite de oficialitati, scriitori si ziaristi la Gara de nord din Bucuresti. Apoi oaspetii au fost cazati la Athenee Palace.

A doua zi era duminica. A venit trasura regala sa-i plimbe prin oras. Însotitorii lui Tagore au iesit în oars; iar el, obosit de drum, a ramas în hotel în asteptarea compatriotului sau dr. Narsingh Mulgund, stabilit în România. Fiicele doctorului i-au aratat dansul popular românesc. Ulterior, una din ele, Indira Mulgund, se afirma ca balerina a Operetei Române. A doua zi s-a tinut o conferinta de presa, dupa care a urmat banchetul. Au participat Ion Banu din partea Academiei Române, ministrul culturii, Vasile Goldis, scriitorii C. Mille, Victor Eftimiu, acad. Duiliu Zamfirescu, Ion Pillat, Ion Marin Sadoveanu (probabil translatorul sau), Pastorel Teodoreanu, dr. Mulgund si altii. Profund impresionat de caldura sufleteasca a României, Tagore a spus: "Oamenii care traiesc departe când se cunosc îsi dau seama cât sunt de apropiati si de înruditi unii cu altii. (...) Noi, cu totii, scriitori, artisti, ziaristi, contribuim zi de zi la acea admirabila înfratire a popoarelor (...) Onoarea e pentru morti, iubirea e pentru cei vii. Desigur ca eu sunt facut nemuritor, daca iubirea mi se ofera." Poetul a daruit Asociatiei literare o carte a sa cu autograf. Reportajul nu mentioneaza titlul; nici nu se stie ce s-a întâmplat cu ea. Cine stie, poate ca a fost distrusa în timpul razboiului.

În dimineata zilei de 22 noiembrie, Tagore a tinut o conferinta la Teatrul National de pe Calea Victoriei. De dimineata strada era plina cu oamenii care asteptau doar ca sa-l vada; astfel s-a oprit circulatia. I. Valerian scrie în "Viata literara", revista pe care o conducea, ca foarte greu a ajuns la sala, facându-si loc prin "pelerini", si s-a postat în culise. Poetul Dumitru Nanu, traducatorul poemului filosofic Bhagavadgita, se afla lânga boxa de lumini. Câtiva scriitori, artisti si ministri erau pe scena. Regina Iugoslaviei si fosta pereche regala din Grecia erau între auditori. Sala arhiplina vuia ca marea învolburata. Deodata s-a asternut o "liniste sfânta". Îmbracat într-o rasa neagra, poetul s-a ridicat în picioare si a început sa vorbeasca. Atât personalitatea sa cât si vocea-i rafinata, melodioasa au "împrastiat o vraja" asupra publciului. A vorbit liber în engleza. Majoritatea auditorilor l-a înteles prin intermediul traducatorului. Confruntând cele sapte reportaje, am avut impresia ca si translatorul se lasase impresionat de farmecul rostirii. Cea mai ampla relatare a aparut în "Viata literara".
"Prietenii mei! - a început vorbitorul - Rolul poetului e ca si graiul florilor, al vântului, al oceanului. Precum florile înfrumuseteaza omenirea prin frumusetea lor, tot astfel poetii, prin armonie si estetica, mai curând decât prin etica. N-am venit sa propavaduiesc ca filosof ci ca poet, iubitor de omenire în eterna ei tendinta spre perfectiune".

Dupa o scurta prezentare a culturii indiene, precum si a stradaniilor lui artistice, poetul a trecut la comparatia mentalitatilor europene si indiene. "Voi, europenii, vorbiti despre natura ca despre o dusmana (...) Noua, natura ni-i cea mai buna prietena. Traim dupa îndemnurile ei. Orasele voastre civilizate s-au îndepartat de raiul naturii (...) India pune suprema nadejde pe armonia omului cu universul".

Ce ar fi zis Tagore, daca ar fi stiut ca în aceasta capitala a Europei a trait, nu demult, un poet care a oftat: "Unde esti copilaria mea, cu padurea ta cu tot" si care îsi exprimase ultimul dor de a fi lasat sa moara la marginea marii?

"Civilizatia voastra v-a facut - a zis poetul în continuare - sa acumulati nenumarate forte materiale. În aceasta privinta întreceti Asia. Ati neglijat însa fortele sufletesti, de aici o perpetua sursa de mare dezastru".

Dar cu ce scop a calatorit în Europa? Sa cunoasca lumea, sa ia contact cu sufletele popoarelor pe care le vizita. Era mai mult o calatorie de studii - a explicat. Totodata a afirmat: "Tarile din Orientul Europei ma atrag mai mult. Aveti mai multa înrudire cu sufletul nostru". A recunoscut ca stia foarte putin despre literatura româna si ca aflase doar câteva informatii de la prietenul sau Romain Rolland. Una din dorintele sale de a vizita România a fost sa-i vada dansul popular si costumele nationale, pe care le-a si vazut gratie doctorului Mulgund. Apreciind ritmicitatea dansului românesc si armonia culorilor din porturile traditionale, poetul a mentionat ca stia de frumusetea poeziei populare românesti. În acest context, as dori sa fac o precizare. Referindu-ma la afirmatia lui I. Valerian ca Tagore ar fi pomenit ca fiica doctorului Mulgund i-a citit o poezie a lui Eminescu, care s-a terminat într-o revolta, am presuspus ca era vorba de Rugaciunea unui dac.
La o citire ulterioara a revistei, am observat ca se cita un vers din Scrisoarea a III-a. Deoarece nu exista atestari ca ea a fost tradusa în engleza la acea data, informatia nu-mi pare verosimila. De altminteri, daca Rabindranath Tagore ar fi exprimat o parere asupra lui Mihai Eminescu, ar fi mentionat-o si ceilalti reporteri. Cu aceasta ocazie, revin asupra observatiei mele facute în "Eminescu si India", despre cunoasterea liricii eminesciene de catre Tagore.

La sfârsitul conferintei, gazetarul din "Convorbiri literare" a simtit: "Cu aureola de înaltimea sufleteasca si nespusa seninatate, care se desprinde în jurul figurii sale de profet, cu privirea care pare a fi contemplat Dumnezeirea, Rabindranath Tagore a trecut prin mijlocul nostru ca un crainic venit din tarmuri de dincolo de realitate, aducându-ne vestea cea buna din lumea cladita de visurile noastre."

De la Teatrul National, poetul si familia sa au plecat la masa de prânz la Palat, care pare a fi fost desfasurata fara reporteri. Regina Maria aflându-se într-o calatorie în S.U.A, oaspetii au fost primiti numai de rege. Ne amintim ca în semn de protest împotriva atrocitatii guvernului britanic în India, cu câtiva ani înainte, Tagore a respins înalta distinctie de "Sir" pe care o primise din partea acelui guvern. Coroana n-a iertat acest act de sfidare din partea unui supus din colonie. Oare acesta sa fi fost motivul absentei pricipesei britanice din timpul vizitei poetului? Cu toate ca primirea la Palat a fost formala si rece, poetul Indiei a plecat cu amintiri placute ale iubirii poporului. În portul Constanta, prof. C. Muresan a rostit cuvântul de despartire: "Asemenea lui Goethe, sunteti un adorator al luminii. Dati-ne lumina, mai multa lumina". Cu vocea sa blânda, înceata, poetul a raspuns: "Ospitalitatea dvs si exprimarea prieteniei în timpul vizitei mele scurte m-au miscat adânc. Îmi pare rau ca am stat prea putin între dvs. Simpatia si dragostea dvs. n-am sa le uit niciodata".

La orele noua si jumatate seara, vaporul a pornit spre Constantinopol.
Eminescu n-a trait sa sa vada ca solia Indiei, urmasul lui Kalidasa, a venit în tara lui. Cei doi poeti nu s-au cunoscut nici personal nici prin dialogul liric. Nici gazdele lui Tagore n-au avut inspiratia sa-l conduca la eternul culcus al lui Eminescu sub sfântul tei. Tot atât de impropriu mi s-a parut ca vizita lui Tagore în România a fost reportata foarte sumar în presa indiana. Cu câteva luni înaintea stingerii din viata, Tagore îsi exprimase regretul, într-o scrisoare personala, ca însotitorii sai n-au scris nimic despre primirile sale în Europa în 1926. În anii 1959-1961, când urmam un curs intensiv de limba si literatura româna la Universitatea din Bucuresti, am cercetat ziarele românesti cu ajutorul unei bibliografii, pe care mi-a înlesnit-o Biblioteca Academiei. Articolul meu Rabindranath în România, redactat pe baza acestor informatii, a fost publicat în prestigioasa revista literara "Desh" în numarul comemorativ din 8 mai 1961, consacrat centenarului nasterii poetului. Lucrarea a determinat debutul meu literar. Primul rod al eforturilor mele de a învata limba româna a fost dedicat lui Tagore si României. Dupa câte stiu, era si primul articol despre cultura româna în presa indiana.

Vizita lui Tagore a avut efectul de a schimba optica intelectualilor români. Dupa plecarea sa, P. Theodoru a observat în "Dobrogea Juna": "Nu venea un sampion al jongleriilor europene, care sa ne smulga aplauze. Venea o solie a rasaritului, care simtea ca avea sa ne spuna ceva". Descriindu-l ca o "solie a iubirii si solie a pacii", "Adevarul literar si artistic" a scris: "Conferinta de la Teatrul National a fost o adevarata sarbatoare a sufletului (...) Povestea vietii lui Tagore a fost cea mai frumoasa poema, recitata de cel mai mare poet de azi, al omenirii".

În cronica romanului Naufragiu, marele erudit Nicolae Iorga a observat în "Ramuri" (oct. 1926; deoarece se refera la vizita lui Tagore care a avut loc, întelegem ca numarul a aparut dupa noiembrie): "Din toate se desface o impresie de adânca religiozitate, unita cu un mare simt al fratei umane (...) Si ramâi însuti cu ceva din smirna acestei pietati în amintirea paginilor citite".

Pâna în 1939, au aparut 30 de articole despre Tagore în presa româna. Poetul nostru si-a facut aparitia în literatura beletristica româna, anume în Maitrey de Mircea Eliade. A fost zugravit în culori defavorabile, care nici nu corespund realitatii. Autorul a facut si observatii indecente la adresa persoanei poetului. Nu este cazul sa discut limitele permisibile ale licentei poetice; numai vreau sa afirm ca Mircea Eliade a fost singurul scriitor român care l-a denigrat pe Tagore.


Exegeze postbelice

Între anii 1939 si 1956, Tagore a fost un autor interzis în România. În perioada postbelica, România socialista si-a adus omagiul geniului indian, care depaseste barierele spatiului, timpului si ideologiei. Cultura oficiala de atunci a preferat sa-l prezinte ca pe un om politic de stânga, autorul Scrisorilor din Rusia si Crizei civilizatiei - o critica la adresa imperialismului britanic. În realitate, opinia politica a lui Tagore a fost adânc înradacinata în umanism. De aceea, eforturile Uniunii Sovietice de a construi o noua societate l-au impresionat, mai ales din cauza ca a cunoscut fata adevarata a mizeriei din tarile sarace si din cele bogate. În acelasi timp, a fost indignat de politica uniformizarii gândirii omenesti; în cuvintele sale, de încercarea sa toarne omenirea într-o matrita. Pasajele respective ale Scrisorilor din Rusia n-au fost traduse în rusa.

În România socialista, scrierile lui Tagore cu continut religios nu puteau fio traduse sau comentate în presa. Dar aspectele principale din poezia sa - devotiunea fata de Dumenzeu, iubirea umana si afinitatea cu natura se contopesc atât de armonios, încât nici pumnii strânsi ai cenzurii n-au putut sa le opreasca total. Anii 50 s-au remarcat printr-o revendicare a culturii indiene în România. Atunci s-au tradus unele lucrari ale lui Tagore. Prima traducere româna a lui Tagore pe care am citit-o a fost un volum de nuvele - Pietrele flamânde - editat în Bucuresti în 1958. Traducatorul Petre Solomon a observat în Cuvântul înainte ca opera lui Tagore "domina peisajul literaturii indiene tot astfel cum muntii Himalaya domina peisajul continental desfasurat la poalele lor". Metafora a fost justa.

În 1961, centenarul nasterii lui Tagore a fost sarbatorit cu mult elan în România. Am pomenit mai sus publicatiile aparute cu acea ocazie. Prefata Ghirlandei dragostei semnata de Al. Oprea începe cu paralelismul între Goethe si Tagore. Desi scrie dintr-un anumit unghi de vedere, în analiza sa minutioasa criticul remarca: "Povestirile lui Tagore sunt însa cu adevarat moderne. De o mare concentrare, ele se sprijina, în primul rând, nu pe monologuri, ci pe actiune, iar caracterizarile, fiind reduse la trasaturile cele mai semnificative, sunt fulgurante. Aceste însusiri constituie rodul unei intense prelucrari artistice a materialului de viata. (...) Tagore n-avea sa devina niciodata victima naturalismului, care transforma literatura într-o descriere amorfa a realitatii".

În 1922, exegetii români au considerat ca umanitarismul lui Tagore era o imaginatie poetica, lipsita de realism. În conferinta la Teatrul National, poetul si-a exprimat grija despre soarta Europei. "Violenta sta la pânda cu pasi de tigri" - a avertizat el. Pe atunci nu numai România, nici o tara din Europa n-a fost prevazatoare sa simta pericolul apropiat. Cercurile occidentale au si ironizat politica de pace si nonviolenta promovata de Mahatma Gandhi. Din nefericire, Europa a platit scump pentru aceasta imprudenta. I-a trebuit înca un razboi mondial ca sa patrunda profunzimea mesajelor lui Gandhi si Tagore. Dar, România n-a uitat profetia Indiei. În anul centenar, un autor român a observat ca sala unde vocea lui Tagore a denuntat fascismul si a proslavit pacea a fost rasa de bombardamentele fasciste.

Din 1956 pâna în 1961 au aparut 25 de articole despre Tagore în presa româna, între care 15 lucrari în româna, franceza, rusa si armeana i-au apartinut profesorului Vlad Banateanu, fondatorul-presedinte al Asociatiei de studii orientale din România. În 1958, acad. Tudor Vianu a scris un articol intitulat Tagore's 26 visit. Message of Peace în cotidianul "Amrita Bazar Patrika" din Calcutta. În 1961, Tudor Arghezi a scris despre Tagore în revista Academiei indiene de litere "Indian literature". Tot în 1961, parintele prof. Galeriu a publicat un studiu desosebit de doct, punând în lumina conceptia lui Tagore despre Dumnezeu, om si religie.

Valentele geniului lui Tagore fiind multiple, criticul are libertatea de a-l privi din unghiul ce îl impresioneaza. În prefata la Gora (1965), esteticicanul Petre Comarnescu a accentuat imaginistica artistului. I s-a parut ca asemeni picturilor lui Tagore, romanul prezinta un cadru armonios al culorilor reci, linistite. Opera respectiva reliefeaza conflictele ideilor în societatea indiana de la începutul secolului nostru, societate care încerca din rasputeri sa se desprinda de catusele prejudecatilor impuse în numele religiei. Critica indiana îl socoteste cea mai intensa drama a vietii umane din câte s-au scris la noi în ultimele doua secole. Cu toata complexitatea si profunzimea lui, romanul i-a parut criticii românesti din anii '60 o lucrare simplista si clara ca cristalul. Daca pasajele respective ale Scrisorilor din Rusia, la care m-am referit mai sus, n-ar fi fost cenzurate, criticii din rasaritul Europei ar fi putut sa constate ca umanitarismul lui Tagore n-a fost întemeiat în uniformizarea omenirii.

Dar parerile s-au schimbat peste câtiva ani. În 1973, scrie cunoscutul comparatist acad. Zoe Dumitrescu Busulenga, "Ca pentru mintea prin excelenta figurativa a titanilor Renasterii europene, si pentru Tagore divinitatea sau cauza prima a lucrurilor e un artist care perfectioneaza fara întrerupere o opera sublima." Referindu-se la poeziile dedicate divinitatii, autoarea sustine "Jocul de consonante, disonante se desfasaora pretutindeni, în natura mare, în natura minuscula si în om, care tinde sa se reintegreze prin perfectiunea morala în universala armonie, "O, tu Magistrule-Poet", se adreseaza el aceluia pe care-l considera prietenul si maestrul sau".

În Eminescu si India, aparuta la Iasi în 1978, am cercetat unele trasaturi comune ale lui Eminescu si Tagore. Cunoscutul indianist român Sergiu Al-George a confirmat constatarile mele prin urmatoarele cuvinte: "Din aceasta inversare a perspectivelor (...), India si-l revendica pe Eminescu într-o masura mult mai mare decât am fi putut sau am fi fost dispusi sa o credem (...) lucrarea pune si problema ce ne pare mai semnificativa decât cea a eventualelor surse tematice - problema fondului de sensibilitate comun, prin consonanta lirismului eminescian cu cel al lui R. Tagore, acesta din urma reprezentativ, si el, pentru întreaga lirica indiana". (Arhaic si universal), Buc. 1981, p. 272)

În anii 80, au aparut doua articole comparatiste despre Tagore, ale istoricului literar prof. Debipada Bhattacharya din Calcutta, în traducerea mea engleza, în "Revista de teorie si istorie literara", precum si un articol foarte scurt al meu despre Tagore în "România literara". Cu toate ca Scrisorile rupte au fost apreciate de cititori, ea n-a fost recenzata. Redactorul cartii îmi sugerase sa scot din text si prefata pasajele referitoare la mosia lui Tagore, unde au fost concepute epistolele. Editura s-a temut ca imaginea lui Tagore ca un om înstarit îi va revolta pe cititori. Considerând ca autorul n-ar fi vrut sa fie laudat pe baza unor informatii trunchiate, nu m-am conformat.

În anii 1985-1986, la invitatia Universitatii cultural-stiintifice din Bucuresti, am tinut un ciclu de prelegeri despre Eminescu si Tagore.
În iunie 1989, am sustinut un referat Doi poeti care nu s-au cunoscut niciodata, în cadrul sesiunii stiintifice a centenarului trecerii în eternitate a lui Eminescu. Aceeasi conferinta am tinut-o la Iasi, Craiova si la cenaclul "Clepsidra" din comuna Bechet. Lucrarea poare sa apara într-o revista din Moldova de peste Prut. În cei 20 de ani de când sunt aici, am vornit despre Tagore în numeroase orase si sate din România, aproape întotdeauna am asistat cu bucurie la recitaluri din poezia tagoreana în traducerea româneasca, prezentate de artistii localnici.


Limba lui Tagore în România

Dorinta intelectualilor români de a avea acces nemijlocit la operele lui Tagore s-a concretizat prin înfiintarea unui curs facultativ de limba bengali la Universitatea din Bucuresti în 1971. Din 1972 pâna acum am condus acest curs, care în timpul celor 20 de ani a ramas tot facultativ, cu asistenta de 2 ore pe saptamâna. În ciuda insuficientei cursului, studentii au dobândit rezultate remarcabile. Câtiva dintre ei au tradus poezia lui Tagore si a altor poeti contemporani. În afara de aceasta, din 1977 pâna în 1985, am sarbatorit în fiecare an, cu concursul studentilor, ziua lui Tagore, la Universitate. În 1981, cu ocazia împlinirii celor 120 de ani de la nasterea poetului, ei au montat o comedie a lui Tagore - Dragostea încurca, dragostea descurca - în traducerea mea româneasca. Aceasta a fost prima piesa indiana prezentata pe scenele României. În spectacolele noastre anuale, studentii recitau poeziile lui Tagore, cântau melodiile sale si sustineau referate despre el. Nici o alta sectie a Facultatii de limbi straine n-a a vut o asemenea activitate sustinuta.

Prin mijlocul presei scise si radio-televiziunii indiene, am facut cunsocute în India eforturile studentilor mei de a se apropia de cultura noastra. În septembrie 1989, "Desh", revista din Calcutta unde am debutat, a publicat un amplu studiu al meu intitulat Razele soarelui în România. Numele mic al poetului, Rabi, însemnând "soare", mi-am permis acest joc de cuvinte. O mare parte a lucrarii a fost consacrata activitatilor didactice si artisitice din cadrul Universitatii Bucuresti. O prestigioasa revista bucuresteana a fost dornica sa publice traducerea acesteia. Dupa Revolutie, revista si-a pierdut interesul pentru India.


Tagore în România post-revolutionara

Dupa depolitizarea învatamântului post-revolutionar, am avut speranta - atât studentii mei cât si eu - ca acum se va putea înfiinta o disciplina principala sau secundara a limbii lui Tagore, bengali. Dar viata este mereu plina de surprize. Ni s-a comunicat ca, fiind lipsita de importanta majora în viata politica a Indiei, bengali n-a avut si nu va avea - niciodata - statutul unui curs de zi în România. Mentionez - în paranteza - ca Imnul national al Indiei, precum si cel al Republicii Bangladesh, au fost adaptate dupa doua cântece ale lui Tagore. Desigur, acesta nu constituie cel mai mare merit al poetului. Oricum, ramâne faptul ca limba lui Tagore - o limba vorbita de peste 200 de milioane de locuitori din India si Bangladesh - nu prezinta nici un interes pentur învatamântul românesc. Am motive sa cred ca în curând va fii desfiinsat si cursul facultativ al acestei limbi.

Anul trecut, la propunerea unui comitete de initiativa condus de mine, ministerul de resort a aprobat înfiintarea unui centru de studii si cercetari indiene în cadrul Universitatii Bucuresti. Din decembrie 1990, predau acolo sanscrita, bengali si civilizatie indiana, cursuri libere care se bucura de participarea numerosilor studenti si profesionisti de diverse profiluri. Vidul cultural în care traim astazi în România nu ma lasa sa am speranta nici în viitorul acestei institutii. Dar, permiteti-mi sa-l parafrazez pe marele Calinescu. Pot sa afirm cu toata încrederea ca ape vor seca în albii, dar prietenia româna-indiana nu va disparea.

Initiativa Universitatii Cultural stiintifice din Bucuresti precum a radio-televitâziunii române de a celebra aniversarea lui Tagore în zilele acestea este salutara din toate punctele de vedere. Îmi exprim profunda recunostinta fata de organizatorii acestora, precum si fata de dvs., stimata asistenta.
Va multumesc.



«« inapoi