Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

Amita Bhose - o nobila prietena


Postfata cartii "Eminescu si India", de Amita Bhose, editura Cununi de stele, 2009

În lunga, foarte lunga mea cariera universitara, întâlnirea cu mult regretata Amita Bhose a constituit un moment cu totul singular. Începând de la prezenta ei usor exotica, de la silueta gratioasa si miscarile delicate dar sigure, pâna la ochii vii, patrunzatori, si glasul cu modulatii muzicale întrerupte din când în când de un hohot de râs care avea si o imperceptibila ironie, Amita sugera de la început o personalitate puternica, în ciuda fragilitatii ei. Mi se pare ca mi s-a adresat în engleza, o engleza impecabila, cu accent, fireste, indian. De altfel, stapânea, cu perfecta ei discretie, o frumoasa cultura engleza. De câte ori mergea în Anglia (avea acolo un frate cu o buna situatie materiala), îmi trimitea ilustrate din locurile legate de existenta marilor poeti pe care stia ca-i iubesc.

Ne-am apropiat foarte repede. Calitatea umana, intelectuala si spirituala si, mai cu seama, scopul venirii ei în România m-au facut sa o pretuiesc de la început.

O indiana apartinând unei distinse si cultivate familii din Calcutta, cu studiile superioare încheiate, a descoperit pe Eminescu dupa doua vizite în România si a hotarât sa se dedice cercetarii lui si sa faca o teza de doctorat despre el. Bineînteles, a avut de înfruntat dificultati mari din partea familiei si sotului (tot o persoana de calitate, al carui frate a fost ambasador la noi în tara). Când a ajuns în România în 1971, Amita purta înca numele de Ray. A sustinut-o în hotarârea ei, dupa câte mi-a povestit mai târziu, un vis în care zeita (Mama Kali, cum îi spunea ea, foarte credincioasa) îi poruncise sa plece sa-si îndeplineasca misiunea.

Începuse deja sa traduca, timid, din Eminescu în limba bengali chiar de la Calcutta. În România însa ajunge sa stapâneasca perfect limba noastra, asa încât, pe lânga aceea de traducator, o capata si pe aceea de critic si exeget al textelor. Treptat, Amita a intrat în viata culturala româneasca, încercând, conform perceptiei sale despre cele doua culturi, indiana si româna, sa descopere publicului românesc aspecte importante si expresive ale vietii si spiritualitatii subcontinentului asiatic. Organizam împreuna, mai întâi la Institutul G.Calinescu, al carui director eram, sedinte de lecturi comparate din Tagore si Eminescu, conferinte despre poezia indiana sau despre alte subiecte care interesau deopotriva India si România. Datorita Amitei, Institutul a avut-o oaspete pe Maitreyi Devi (cum o numea discipola sa, care, de altfel, a informat-o despre cartea lui Mircea Eliade a carei eroina era), cu o conferinta despre poezia indiana si cu precadere despre Tagore, maestrul, "guru"-ul sau. Tuturor acestor împrejurari, Amita le dadea o nuanta de sacralitate. Îmbracata în "sari"-urile sale de o nobila eleganta, ca si cum s-ar fi pregatit pentru a oficia pe altarul artei, ea ardea betisoare de santal, creând în sala o aura parfumata, potrivita deopotriva poeziei, muzicii, dansului, teatrului. La insistentele ei, ambasada indiana organiza din când în când festivaluri de muzica si dans traditional, spre delectarea estetica foarte rafinata a spectatorilor.

Entuziasmului sau sincer, atât de adânc, autoritatile românesti au raspuns însa incredibil de neelegant, ca sa folosesc un eufemism. Au urmarit-o întruna, cu neîncredere, cu suspiciune chiar. Iar în 1977, în momentul în care Amita a facut gestul supremei iubiri fata de România, cerând cetatenia tarii pentru care-si parasise patria, raspunsul a fost negativ la început, însotit de hartuiala unor întrebari stupide si ofensatoare. Abia dupa doi ani, în 1979, primeste domiciliu stabil în România. Dar ea a mers neclintita mai departe. A sustinut teza despre Eminescu în 1975, a capatat, în 1978, un mic post de suplinitor la Catedra de limbi orientale, pentru a preda sanscrita si bengali. Apoi a lucrat în colectivul însarcinat cu editarea operei eminesciene, ceea ce i-a dat prilejul cunoasterii adâncite a poetului, a gândirii sale. Si a început sa publice pagini de analiza a textelor lui antume si postume, a însemnarilor de pe manuscrise, a variantelor, cum numai putini eminescologi au izbutit. Cu o acirbie de om de stiinta si cu o intuitie ascutita a contextului, Amita a deschis un unghi de perspectiva comparatista între spiritualitatea indiana si româna, cum nu se mai întâlnise pâna atunci. Si nu numai în ceea ce îl priveste pe Eminescu. A tradus, talmacind si sensurile textelor în pagini de critica excelente, proverbe românesti alaturate produselor întelepciunii indiene; a tradus Iona a lui Sorescu, dându-i o interpretare de o înalta spiritualitate.

Pe lânga traduceri, scria articole în presa româna si indiana, tinea conferinte si mai cu seama preda, în modeste posturi la Universitate, limbile sanscrita si bengali. Avea o audienta impresionanta. Si poate acest fapt a contribuit la dificultatile tot mai sporite care s-au ridicat în calea activitatilor sale universitare. Invidii, resentimente, complexe ale unora si altora care râvneau la maruntul ei post, probabil, s-au revarsat asupra fragilei persoane a Amitei. Din 1986 au început hartuilelile; ba se încearca retrogradarea de la postul de lector la cel de asistent ba, în 1989, se da cursului ei statutul de facultativ (cursului de sanscrita si bengali), în vreme ce cursul de hindi ramâne obligator, dar fara a avea cadru didactic de specialitate. La sfârsitul anului, postul i-a fost chiar desfiintat, în ciuda tuturor memoriilor sale la conducerea Universitatii si a Ministerului Învatamântului. Înfiintarea unui Centru de Studii si Cercetari Indiene, ceruta presant de oameni de cultura si de studenti în 1990, se anuleaza în 1991. Si ca sa poata sa-si câstige totusi existenta, aceasta intelectuala de înalta calitate care nu mai avea alt mijloc de subzistenta a cerut transferarea la Institutul de Etnografie si Folclor al Academiei Române, a carei vice-presedinte fiind, i-am aprobat-o, în 1991.

Dupa o calatorie în India, pentru adunarea de material, a revenit în România. Se strânsesera prea multe suferinte, prea multe umilinte în sufletul ei mare si trupul a cedat. Ficatul bolnav a necesitat o operatie care, nereusita, pune capat nobilei si chinuitei vieti a Amitei Bhose, la 24 octombrie 1992.

Imaginea ei îmi este foarte vie în minte si în suflet. Dar de câte ori o evoc, mi se strânge inima si nu pot evita un sentiment de vinovatie, nu pentru mine personal, ci pentru tara noastra pe care ea a iubit-o poate mai mult decât multi români si a slujit-o cu inteligenta si condeiul ei.

Binecuvântata sa-i fie amintirea!

ZOE DUMITRESCU-BUSULENGA - 2001



«« inapoi