Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

"Kamadeva, zeul indic"


Departe, departe de lumea muritorilor, pe un vârf al Himalayei, unde privirea umană nu putea ajunge, stătea marele yoghin Siva, absorbit în contemplaţie. Vântul rece sufla printre copacii înalţi de devadaru; muzica celestă plutea în aerul înmiresmat de mosc. Totul era calm, plin de tăcere. Dintr-o dată, cine ştie prin ce minune, copacii au înmugurit şi au înflorit. Au ieşit toate vietăţile codrului, perechi-perechi. A început să adie vântul cald, primăvăratec.

A apărut tânăra Parvati, adoratoarea lui Siva şi soţia lui într-o altă încarnare, cu ofranda în căuşul palmelor. Era îmbrăcată în veşminte roşii, ca soarele la răsărit. Purta ghirlande şi brăţări de flori, florile de primăvară străluceau în păru-i negru ca norii. Arăta ca o iederă înflorită, care se unduia în vânt. Fata s-a înclinat lui Siva şi i-a oferit un şirag de mătănii pregătite de ea din seminţe de lotus. Sihastrul a deschis ochii şi s-a uitat la Parvati, frumoasă ca lotusul abia înflorit la răsăritul soarelui.

Madana, supranumit Kamadeva 1 sau zeul dragostei, pândea acest moment. Arcul era pregătit, acum a tras o săgeată de flori, unealtă cu care se putea trezi dragostea în orice suflet. Pentru o clipită, Siva a fost tulburat şi uimit, a căutat cu privirea în jurul său, ca să se lămurească ce l-a încercat. Văzându-l pe Madana cu arcul în mână, a înţeles totul. Sâcâiţi de duhul rău, Taraka, zeii aveau nevoie de un viteaz ca să-i salveze. Cine altul va putea să-l biruie pe monstru decât unul născut de Parvati, curată ca lacrima, cu puterea virilă a lui Siva ? Urmând sfatul creatorului Brahma, Indra, regele cerului, l-a convocat pe Vasanta, spiritul primăverii, să creeze atmosfera prielnică iubirii. La porunca lui Indra, Madana a îndrăznit să arunce săgeata dragostei în pieptul marelui ascet. Indată ce Siva s-a uitat la el, au ieşit raze de foc dintr-al treilea ochi, ochiul său de pe frunte, şi Madana s-a prefăcut în scrum.

ln poemul sanscrit Kumara-sambhava (Naşterea feciorului), Kalidasa a relatat legenda lui Siva şi Parvati cu o neasemuită frumuseţe. Nereuşind să-l cucerească pe Siva cu farmecele tinereţii, Parvati a îmbrăţişat viaţa ascetică. Zeul atotştiutor a preţuit strădaniile şi sacrificiile ei, şi singur a venit la ea. La nunta lui Siva cu Parvati, Madana a reînviat şi s-a unit cu soţia sa Rati - amorul.

O imagine uluitor de similară se întâlneşte la Eminescu. In tabloul dramatic Mureşanu (varianta din 1869), "Trecutul" apare pe scenă sub chipul Anului 1848, scoate un craniu cu ochi de foc ale căror raze ard creierii eroului, iar ulterior "Viitorul" apare sub forma Luminii şi-l învie. Imaginea eminesciană se asociază cu cea a lui Siva din mai multe puncte de vedere. În mitologia indiană, Siva sălăşluieşte în crematoriu şi poartă un craniu în păr. El e Mahakala, marele timp, şi este acela care pune capăt creaţiei, spre regenerare. Astfel, cele două personaje simbolice ale lui Eminescu, puse la un loc, echivalează cu Siva, reliefând o interesantă convergenţă de idei.

O altă variantă a mitului indian susţine că Madana nu şi-a recăpătat corpul. Impresionat de jelania lui Rati, marele zeu Siva a dăruit harul nemuririi spiritului lui Madana. Vântul a împrăştiat cenuşa lui Kămadeva, albastră ca gâtul porumbelului, şi o dată cu aceasta dragostea a fost răspândită pe tot Pământul. De atunci, ea a rămas eternă şi omniprezentă. De atunci, Kamadeva poartă titlul ananga - cel fără trup.

Zeul dragostei, care reprezintă puterea cea mai mare a lui Indra, a rămas nemuritor în literatura indiană, înflăcărând sute şi mii de poeţi de-a lungul veacurilor. Aproape un mileniu şi cinci secole după Kalidasa, un alt poet indian care se credea discipolul marelui său înaintaş şi care n-a fost altul decât Rabindranath Tagore a reluat tema şi i-a reproşat lui Siva în mod glumeţ: "Ce ne-ai făcut, ascete, arzându-l pe Cel-cu-cinci-săgeţi ? 2 L-ai presărat în tot Universul ! Răsuflarea sa, impregnată de durerea şi mai frapantă, pluteşte în aer; lacrimile sale curg pe cer. (...) De aceea nu mai înţeleg de unde izvorăşte tristeţea care cântă pe coardele vinei3 din inima mea şi o umple de atâta bucurie ! (...) Ale cui veşminte visez oare în clarul lunii ? A cui privire pluteşte pe cer ? Al cui văl apare în razele soarelui ? Ale cui picioare zăresc în culcuşul moale de iarbă ?(...) Mireasma florilor mă alintă ca atingerea nu ştiu cui şi mă trece un fior de bucurie. O, ascete, de ce l-ai ars pe Cel-cu-cinci-săgeţi ? Doar l-ai împrăştiat în toate părţile !"

Poezia a fost scrisă în 1897, când Tagore avea 36 de ani. Poetul indian nici nu-şi închipuise că Cel-cu-cinci-săgeţi l-a frământat şi pe un alt poet, dintr-un alt colţ al lumii. Cu durerile iubirii, voind sufletu-i să-l vindece, el l-a chemat în somn pe Kama, Kamadeva, zeul indic 4.

Da. Acum peste o sută de ani a apărut poezia Kamadeva în paginile revistei Convorbiri literare din Iaşi (în numărul din 1 iulie 1887). A fost ultima poezie tipărită în timpul vieţii lui Eminescu. La acea dată, Eminescu avea 37 de ani.

Poezia a fost trimisă Convorbirilor de către A.C. Cuza. După informaţia lui Perpessicius, acesta îi făcuse o vizită lui Eminescu, când el, ieşit de la Mănăstirea Neamţului, se afla la Botoşani, în îngrijirea surorii sale Harieta. Cuza găsise poezia - după afirmaţia lui G. Călinescu - aruncată pe podea în camera lui Eminescu. Copia trimisă la revistă a fost transcrisă după manuscris.

In privinţa acestei poezii, Călinescu şi-a exprimat părerea că era un lucru mai vechi. Ne amintim că atunci manuscrisele lui Eminescu se aflau la Titu Maiorescu şi că "dintr-o înaltă prudenţă de arhivar" - aşa cum formulează Călinescu -, el mereu refuza să le predea poetului. Luând în considerare starea sănătăţii lui Eminescu, biograful n-a fost dispus să creadă că el ar fi lucrat serios, chiar dacă ar fi avut acces la manuscrisele sale. Tot pe aceleaşi considerente, G. Ibrăileanu a contestat paternitatea poeziei Kamadeva.

Reproducerea ciornelor acesteia în volumul III al Operelor eminesciene (ediţia îngrijită de Perpessicius) a pus capăt oricărei discuţii despre autenticitatea poeziei. Totodată s-a văzut că versiunea "finală", adică cea tipărită, pe care Cuza a găsit-o din întâmplare, era mai succintă şi mult mai evoluată decât cele anterioare. Eminescu a fost deci în stare să depene firul gândirii din negurile vremii, "apelând la inepuizabilele rezerve ale memoriei", cum a observat George Munteanu. Nu-i singura dată când capacitatea intelectuală a lui Eminescu a fost subestimată. Nici la datarea manuscrisului sanscrit, cercetătorii n-au luat în seamă faptul că în 1887 poetul a avut resurse interioare chiar şi pentru a compune versuri; în consecinţă, excluseseră posibilitatea traducerii în perioada 1884-1886. Ne întrebăm câte alte poezii eminesciene au fost azvârlite pe podea în casa Harietei, care până la urmă au împărţit soarla frunzelor uscate în crematoriul de desişuri !

*

Se află trei variante ale poeziei Kamadeva - pe fila 96 şi fila 140 v ale manuscrisului 2262 şi pe fila 53 a manuscrisului 2278. Perpessicius socoteşte că toate trei aparţin primei perioade ieşene, mai precis anului 1876. Ele au fost compuse, aşadar, în acelaşi an cu Lacul şi Dorinţa, poezii din ciclul veronian, pe de o parte, şi Eu nu cred nici în lehova şi Icoană şi privaz cu accentul indian, pe de alta. Ne vom îngădui să analizăm evoluţia gândurilor poetului pe baza modificărilor efectuate de la prima la ultima ciornă.

Versiunile din manuscris prezintă imaginea plastică a personajului: "Pe-a lui umere-arămie/ Aripi scurte se desfac,/ Iar în părul lui cel negru/ Poartă roşii flori de mac". Aproape aceleaşi versuri apar în cele trei variante. Cea din ms. 2278 cuprinde încă o descriere: "Prin şoptiri amăgitoare,/ Ce s-adaog val cu val,/ Apăru copilul dulce,/ Călărind pe-un papagal". Informa aşa-zisă finală, descrierea este mai concentrată, producând un efect aproape dramatic: "El veni, copilul mândra,/ Călărind pe-un papagal,/ Având zâmbetul făţarnic/ Pe-a lui buze de coral".

În cele trei versiuni anterioare, Kamadeva este un "copil dulce", pe când în forma finală e "copilul mândru". Primele două variante îl prezintă cu un zâmbet obraznic, iar a treia spune: "El zâmbea cu moliciune,/ Cu gropiţe în obraz". Detaliile dispar în poezia tipărită, unde zâmbetul capătă un nou calificativ - făţarnic, relevând firea personajului. Epitetul adaugă o dimensiune de profunzime şi compensează pierderea parţială a plasticităţii.

În variantele din prima tinereţe, când autorul avea 26 de ani, zeul indian a fost chemat să-i vindece sufletul de "răceala pustnicirii" cu "un vis frumos de vară" (ms. 2278 şi, respectiv, ms. 2262). Iar când lucrarea a fost reluată peste un deceniu, când poetului nu i-a mai rămas decât nostalgia dragostei din trecut, a apărat o altă dorinţă: "Cu durerile iubirii/ Voind sufletu-mi să-1 vindic,/ L-am chemat în somn pe Kama -/ Kamadeva, zeul indic". Pustietatea vieţii l-a făcut să preţuiască acele dureri mai presus decât orice.

Variantele anterioare doar menţionează florile ascuţite în tolba zeului, iar cea tipărită spune că ele îl lovesc pe poet: "Puse-o floare-atunci-n arcu-i,/ Mă lovi cu ea în piept,/ Şi de-atunci, în orice noapte,/ Plâng pe patul meu, deştept..." Relaţia între poet şi cosmos este mai strânsă aici: "Cu săgeata-i otrăvită,/ A sosit ca să mă certe", în acest sens, Eminescu îndeplineşte, în mod artistic, sarcina unui kavi, poet-înţelept în India antică şi mijlocitorul între Cer şi Pământ în vechea societate indo-iraniană.

Intr-o variantă din manuscrisul 2262 apar două versuri, "Cine sunt să-ţi spuie ţie / A lui Buddha sfântă carte", care au fost abandonate ulterior. Povestea lui Kamadeva nu se alătură filosofiei buddhiste. dar în acea perioadă Eminescu a fost obsedat de Buddha; înţeleptul indian adeseori îşi făcea apariţia în imaginaţia poetului român.

Cât priveşte structura poeziei, observăm că varianta din ms. 2278 are şase strofe, pe când fiecare din celelalte două are câte cinci. Forma finală, tipărită, are tot cinci strofe, numărul corespunzând numărului săgeţilor lui Madana. Este posibil ca Eminescu, care a fost "cuprins de-adânca sete a formelor perfecte" (Icoană şi privaz), să fi compus dinadins poezia în cinci strofe şi să fi reţinut detaliul structural peste 10 ani. Nu putem scăpa din vedere faptul că acei cinci ani şi-au spus cuvântul în viaţa lui exterioară şi interioară.

Deşi mitul lui Kamadeva este îndeobşte cunoscut în India prin opera lui Kalidăsa, Eminescu nu pare a se fi inspirat de acolo. "Fiul cerului albastru şi-al iluziei deşerte" este un alt personaj decât cel conceput de poetul clasic indian. Perpessicius a depistat izvorul acestei lucrări într-o poezie germană. Totuşi, sentimentul care l-a îndemnat pe Eminescu să-l evoce pe Kamadeva se apropie de frământările poetului indian de astăzi. Nu-i oare vorba de aceeaşi durere, care este în acelaşi timp aducătoare de bucurie, şi de aceeaşi reverie, care au incitat imaginaţia lui Tagore ?

Note

1. In textul german Cosmogonie der Inder, aflat într-un manuscris berlinez, apare termenul kama, însemnând "dorinţă", în contextul cosmogoniei vedice. Discuţia nu se referă la personajul mitic Kamadeva, care apare mult mai târziu în conştiinţa indiană. In poezia de faţă, Eminescu a folosit şi cuvântul Kama, dar l-a scris cu majuscula iniţială, explicitând astfel că aici el a trasat un personaj şi nu un termen filosofic. Dacă Eminescu i-a consacrat personajului o poezie, înfăţişându-l ca un copil, este limpede că a fost conştient de diferenţa dintre kama şi Kamadeva. In ediţia ştiinţifică a Operelor, Perpessicius a împărţit textul german în două fragmente, reproducând partea referitoare la kama în capitolul notelor şi variantelor legate de Kamadeva. Este posibil ca ortografia limbii germane, în care toate substantivele încep cu majusculă, să-l fi derutat pe comentator, făcându-l să creadă că acest cuvânt reprezintă un teonim. Confuzia nu diminuează cu nimic marele său merit de editor şi comentator. Problema aparţine domeniului indianisticii, ale cărui nuanţe subtile nu i-au fost probabil cunoscute. Confuzia lui Perpessicius este cu atât mai mult justificată dacă avem în vedere faptul că foarte puţine lucrări indianistice au fost publicate în România până în zilele lui Perpessicius. Surprinzător însă este faptul că această greşeală se comite şi acum, după ce am atras atenţia asupra acestei inexactităţi în Eminescu şi India. Cu toate că articolul Eminescu şi cultura popoarelor orientale al lui D. Vatamaniuc, publicat în Viaţa românească (ian. 1985, pp. 11-31), demonstrează că autorul cunoaşte lucrarea noastră foarte bine (deşi nu se referă la noi decât cu scopul de a ne combate pe nedrept), acolo se vede aceeaşi greşeală semnalată - confuzia între kama şi Kamadeva.

2. Un epitet al lui Madana.
3. Un instrument muzical.
4. 80 de ani după moartea lui Eminescu, traducerea poeziei în bengali, limba lui Tagore, a apărut în oraşul lui Tagore; dar atunci, poetul indian n-a mai fost în viaţă. Vezi traducerea noastră Eminescu: Kavita, Calcutta, 1969.

Bibliografie
1. Călinescu, O., Viaţa lui Mihai Eminescu, ed. cit., 1964.
2. Eminescu, M., Opere, voi. I, III, ed. Perpessicius.
3. Ibrăilcanu, G., Kamadeva, în Studii literare, 1930, p. 223 şi urm.
4. Kalidasa, Kumarasambhava, ed. îngrijită de Vidyanidhi, Gurunath şi Bhattacharya, Rampada, Calcutta, 1970.
5. Munteanu, G., Hyperion. Viaţa lui Eminescu, ed. cit., 1973.
6. Thakur, Rabindranath, Madanbhasmer pare (După arderea lui Madana),
în Rabindra-racanavali (Operele lui Rabindra), ediţia Visvabharati, voi. VII, Calcutta, 1965, pp. 131-132.

(Amita Bhose, Maree indiana. Interferente culturale indo-române, Mihai Dascal Editor, Bucuresti; pg. 128 - 134; ©Carmen Musat-Coman)



«« inapoi