Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

Ritmul cosmic in lirica eminesciană


"Melodica şoptire a râului, ce geme,/Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor, / Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme, / Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor" (Din străinătate), scria Eminescu în 1866. Stând la Cernăuţi, adolescentul asista cu sufletul la muzica naturii locului natal. Simţul ritmului şi sensibilitatea auditivă se fac remarcate chiar de la primele manifestări ale geniului său poetic.

Ceva mai târziu, în Sara pe deal (1872), poezie ce se singularizează ca pastel rural în lirica eminesciană, se stabileşte o rezonanţă ritmică între teluric şi cosmic, atât pe plan vizual, cât şi pe cel auditiv. Urcarea turmelor pe deal se asociază cu scăpărarea stelelor pe cer; trecerea lunii se asociază cu mişcarea ochilor fetei privind prin frunziş, iar plutirea norilor realizează o euritmie cu conturarea treptată a streaşinilor în clarul lunii. Jalea buciumului pe deal, murmurul fluierelor în stână, scârţâitul cumpenei fântânii în bătaia vântului, paşii greoi ai ţăranilor osteniţi, pe drumul spre casă, tic-tacul tot mai tare al toacei, tonul grav al clopotului vechi, totul se armonizează într-un ritm lent, liniştitor, ca al unui cântec de leagăn care adoarme valea. Amurgul îşi împrăştie vraja asupra celor doi îndrăgostiţi. Apariţia stelelor pe cer - una câte una - corespunde ivirii gândurilor în mintea fetei, pe când întregul cadru vizual şi auditiv face ca sufletul tânărului să ardă "ca para" - creşterea treptată a focului. Daca Eminescu ar fi lucrat cu pensula, credem că ar fi pictat figurile umane ca părţi ale naturii, aşa cum se văd în miniaturile indiene din secolele 16-17; nu folosea natura doar ca fundal, cum se obişnuia in portretistica renascentistă.

Dezvoltarea deplină a afinităţii poetului cu natura apare în testamentul său artistic Mai am un singur dor (1881-1883), unde spiritul participă la cântarea naturii, iar corpul se integrează materiei, pământului. Intrarea omului în scenă e interzisă categoric, ca nu cumva să introducă o notă disonantă: "Şi nime-n urma mea/ Nu-mi plângă la creştet,/Doar toamna glas să dea /Frunzişului veşted". De la şcoala cernăuţeană până la ultima odihnă sub sfântul tei, imaginaţia lui Eminescu a cutreierat multe piscuri, în pas cu ritmul cosmic pe care numai un suflet sensibil şi cugetător de poet îl poate sesiza.

In viziunea poetului, lumea este prinsă într-o mişcare perpetuă, într-un neîncetat du-te-vino, o oscilare eternă între două polarităţi, fie ale vieţii umane, fie ale naturii, cosmosului. Mişcările ritmice, precum trecerea valurilor, căderea izvoarelor, legănarea crengilor, freamătul frunzelor, chiar şi ţârâitul greierilor capătă amploare din ce în ce mai mare în creaţia sa, unele ajungând laitmotive cu conotaţii specifice eminesciene.

In copilărie, pădurea îi vorbea clătinându-şi bolţile deasupra-i; în tinereţe, freamătul de codru îi transmitea mesaje de dor. Fiind prieten cu codrul, poetul înţelegea de ce acesta se legăna chiar şi în absenţa rafalei de vânt. Interesantă este legănarea vegetaţiei în Muşatin şi codrul, unde mişcarea coroanelor copacilor e dirijată de flautul lui Ştefan: "Doina când o tragănă, /Frunza toată-o leagănă".

În altă parte, bătaia inimii poetului preia ritmul cu care cariul roade lemnul: "Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu (Melancolie). Prin întrepătrunderea totală, s-a stabilit o rezonanţă între natură şi om; uneori, natura începe să se mişte sub bagheta omului, alteori, ritmul ei îl captează pe om. Tocmai din cauza ritmicităţii sunetului pe care-l emit, vietăţile mărunte dobândesc o deosebită importanţă în poezia eminesciană. Astfel, în poezia mai sus citată: "Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,/ Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur". Fiinţele acestea sunt aducătoare de melancolie, care la rându-i este izvorul inspiraţiei poetice. Singurătate ne oferă un tablou domestic la fel de plin de ritm ca Sara pe deal: "Focul pâlpâie în sobă", "Amintiri/Ţârâiesc încet ca grieri" sau "cad grele,(...) Cum în picuri cade ceara/La picioarele lui Crist". Poetul ar vrea să pună "capăt poeziei şi pustiului", să se transforme într-un aşa-zis om practic. "Dar atuncea grieri, şoareci,/ Cu uşor-măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers". Şi Sergiu Al-George analizează cu îndreptăţire: "greierii şi mersul şoarecilor se înscriu în imensa ritmicitate a cosmosului" 1.

Universul eminescian este un tot, în care soarele cel mare se află lângă micul greier şi infimul cariu. La Eminescu, greierii sunt măsurători ai curgerii timpului - "orologii aruncate-n iarbă" (Miradoniz). Şi în Memento mori întâlnim imaginea "greierii ca orologii, răguşit prin iarbă sună". Pe lângă ceasurile vii, auzim şi pe cei mecanic: "Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare" (Scrisoarea I).

Dacă viaţa omului se asimilează pulsaţiei cosmice, atunci nici moartea nu poate fi exclusă, căci ritmul constă din alternarea rânduită a antonimiilor. "Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte" - spune Eminescu în Epigonii. Aceasta este şi învăţătura pe care Creatorul o împărtăşeşte lui Hyperion: "...Toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte". Astrele celeste împart aceeaşi soartă cu vietăţile pământeşti: "Un soare de s-ar stinge-n ceri/ S-aprinde iarăşi soare".

Nu numai vieţile individuale, ci şi duratele civilizaţiilor - vieţile colective - se succed ritmic. În Memento mori, poetul dă înapoi roata istoriei şi asistă la ridicarea şi căderea, pe rând, ale lumilor antice - Babilonul, Asiria, Egiptul, Iordania, Libanul, Iudeea, Grecia, Roma şi Dacia. Apariţia şi dispariţia, succesiv, a civilizaţiilor îi par repetarea aceleiaşi poveşti, asemenea învârtirii spiţelor unei roţi în mişcare. Metafora roţii evidenţiază conceptul asupra timpului ce nu decurge liniar, ci urmează un drum ciclic, ca orbitele astrale: ea implică şi ideea veşniciei, fiindcă cercul n-are nici început, nici sfârşit. Ciclicitatea timpului se apropie de gândirea tradiţională indiană.

Viitorul şi trecutul reprezintă doar nişte termeni convenţionali. În nemărginirea universului său contemplativ, poetul nu vede nici o deosebire între ele. "Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut." Ideea reapare şi în Glossă: "Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe". în poemul epic Memento mori, ce ne pare o Mahabharata românească, observăm mişcări paralele în natură şi societatea umană. Mişcarea Nilului în "valuri blonde" înfăptuieşte simetria cu "unde de popoare" pe care regii le veghează.

De semnalat este faptul că obsesia morţii - ceea ce reiese şi din titlu - îi determină pe poet să afirme aici că "eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător". Dar în altă parte, aşa cum am arătat mai sus, moartea şi viaţa se completează reciproc. Ele constituie pod şi antipod ale unei unde a Vieţii Cosmice. La fel ca în Tantra indiană, poetul român concepe timpul ca valuri. Iubita lui răsare din valurile vremii; valurile timpului sparg catargele şi îneacă păsările călătoare; idealurile îşi găsesc mormântul în ele. Undele acestea nu sunt decât manifestări caleidoscopice, schimbări aparente ale Marelui Timp: "Se pare cum că alte valuri/ Cobor mereu pe-acelaşi vad, /Se pare cum că-i altă toamnă,/ Ci-n veci aceleaşi frunze cad" (Cu mâne zilele-ţi adaogi). Spre deosebire de râul lui Heraclit, cel al lui Eminescu este neschimbat, neschimbător. Fenomenele lumii efemere sunt aparente, maya, variaţii ireale în sânul Invariabilului.

Ritmicitatea universului eminescian, conceput ca cerc şi val în acelaşi timp, ne sugerează plasticitatea horei româneşti şi a dansului indian raslila sau, mai concret, schema grafică a tactului în muzica indiană, reprezentată sub formă de cerc.

Imaginea ia proporţii cosmice in Scrisoarea I, unde, "ca şi vântu-n valuri", Soarta oarbă "trece peste traiul omenesc". In Feciorul de împărat fără de stea am cunoscut un mag care creează şi controlează ritmul cosmic: "Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de-nceput / Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune,/ Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut". În Scrisoarea I /, luna preia această însărcinare: "Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,/ Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate! <...> / Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii /Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!"

Cu mii de ani înainte, înţelepţii indieni au conceptualizat ritmicitatea cosmică prin legea eternă, constantă, rta. Zeul acvatic Varuna, de origine indo-iraniană, era păzitorul ei. Imnurile din Rgveda spun că Varuna a croit drumul soarelui pe cer (VIII, 85, 2); el cunoaşte zborul păsărilor prin aer şi mersul corăbiilor pe mare (1,25,7), şi este regele universului (V, 85, 3); tot Varana este stăpânul râurilor (VIII, 69, 12). F. Max Muiller l-a comparat pe Varana cu Uranus al grecilor şi l-a socotit personificarea cerului nocturn 2.

Ştim că Eminescu a asistat la cursuri de Rgveda ţinute de Albrecht Weber la Universitatea din Berlin. A parcurs şi operele indianistice ale lui Max Muller sau măcar o parte dintre ele. Fragmentul Cosmogonie der Inder, aflat în manuscrisul eminescian 2276 II, f. 18 v, text care stă la baza cosmogonici din Scrisoarea I, a fost identificat ca traducerea germană a Imnului Creaţiunii (Rv, X, 129) realizată de acesta. Expresia "apus de zeitate", apărută în Memento mori, se apropie de Twilight of gods, termen creat de acelaşi specialist pentru a descrie trecerea politeismului în monoteism în Rgveda. Aşadar, nu este exclusă posibilitatea ca Eminescu să fi luat cunoştiinţă de conceptul de rta şi de personajul Varuna din lucrările acestor doi cunoscuţi indianişti din vremea sa.

Cel care a simţit ritmul cosmic în clătinarea pădurii şi, "privind în luna plină la văpaia de pe lacuri", a socotit anii - clipe şi clipele dulci - veacuri a descoperit fondul comun al sensibilităţii sale în lectura indiană. Astfel, Luna, care are o însemnătate deosebită în gândirea şi creaţia eminesciană, a ajuns susţinătoarea ritmului cosmic.

Note

1. Sergiu Al-George, Arhaic si universal. India în conştiinţa culturală românească, Bucureşti, 1981, p. 283.
2. Apud H. Bhattacarya, Hinduder dev-devi (Zeităţile hinduşilor), vol. I, Calcutta, 1982, p. 381.

(Amita Bhose, Maree indiana. Interferente culturale indo-române, Mihai Dascal Editor, Bucuresti; pg. 123 - 127; ©Carmen Musat-Coman)



«« inapoi