Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

"Mortua est!"


Debutul literar al lui Eminescu s-a întâmplat sã fie la moartea lui Aron Pumnul, profesorul sãu de la Cernãuţi. Relaţiile afective între cei doi fiind deosebit de puternice, moartea profesorului l-a impresionat profund pe elev.
Datoritã lui T.V. Stefanelli, un coleg al viitorului poet, putem afla de acea zi importantã din viaţa lui Eminescu; ziua respectivã având importanţã tot atât de mare în istoria literaturii române.

A fost prima datã când Stefanelli l-a vãzut pe Eminescu plângând. Totodatã, a fost surprins sã-l vadã pe amicul sãu compunând versuri dedicate profesorului rãposat. Poezia lui Eminescu a apãrut în broşura Lãcrãmioarele învãţãceilor gimnaziaşti din Cernãuţi la moartea prea iubitului lor profesor Aron Pumnul, publicatã la înmormântarea profesorului (ianuarie, 1866).

În imaginaţia debutantului de 16 ani, moartea este [în]veşmântatã în straiele mitologiei. Poetul o priveşte ca pe o poartã spre lumea cealaltã, unde viaţa pãmânteascã continuã neîntrerupt, la un alt nivel, într-o altã sferã. În spiritul mitologiei creştine, Eminescu îşi închipuie cã sufletul eminentului fiu al Bucovinei va fi primit de [un] cor de îngeri în paradis şi cã va trece de la o glorie la alta, una mai mare decât ceea ce Pãmântul ar fi putut sã-i ofere. Deşi izvorâtã din tristeţe, poezia respirã un aer de bucurie, provenit mai degrabã din precepte mitologice decât din concepte filozofice.

Eminescu pãrãseşte oraşul bucovinean în primãvara acelui an, dupã care pleacã într-o cãlãtorie prin Transilvania, pe care o reviziteazã în 1868.

Timp de trei ani, tânãrul duce o viaţã de pribeag, când ca hamal la portul din Galaţi, când ca sufleur la Teatrul Naţional din Bucureşti şi adeseori ca drumeţ fãrã nici o destinaţie fixã. Munceşte [din] greu, cunoaşte lipsuri, învaţã sã rabde de foame, se familiarizeazã cu modul de viaţã al ţãranilor şi stã martor la dansul morţii în timpul rãscoalei din 1868 în Transilvania, pe care o va descrie în Geniu pustiu (1868).

Cruzimea morţii şi asprimea vieţii, pe care le cunoaşte în acele zile, îl impresioneazã profund. În consecinţã, poezia care urmeazã, Amicului F.I. (1869), descrie viaţa ca "visuri trecute" şi "uscate flori". Abia ajuns în pragul tinereţii, poetul simte cã îşi poartã soarta "ca un vultur ce îşi târãşte aripa frântã".

Dacã soarta lui pe Pãmânt e întunecatã, nici moartea nu-i promite nici o mângâiere; "viscolul iernii moarte îi cântã,/ Moarte, îi râde tot de-mprejur". Multe râsete asurzitoare ale morţii le-o fi auzit Eminescu în vremea rãscoalei.

La aceastã fazã, nici viaţa, nici moartea nu-i aratã faţa blândã; faţa morţii pare totuşi mai puţin severã decât cea a vieţii. Fiindcã ea oferã oricum o cale de ieşire din greutãţile vieţii şi trezeşte o speranţã în viaţa de dincolo. Nici nu este exclusã posibilitatea unei glorii postume:
"Dar dacã gândul zilelor mele
Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,
Si dacã pentru sufletul meu
Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:
Voi, când mi-or duce îngerii sãi
Palida-mi umbrã în albul munte,
Sã-mi pui cununa pe a mea frunte,
Si sã-mi pui lira de cãpãtâi".

Moartea îl obsedeazã chiar şi în clipele de dragoste. În De-aş muri ori de-ai muri (1869), poetul se teme ca nu cumva ea sã i-o fure pe iubita sa. Presimţirea se adevereşte în Mortua est! (1871). La începutul acestei poezii, moartea este asociatã mitologiei, ca în poezia de debut:
"Te vãd ca o umbrã de-argint strãlucitã,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornitã,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.
..............................................
Dar poate acolo sã fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele
Cu râuri de foc şi cu pãduri de-argint,
Cu ţãrmuri de smirnã, cu flori care cânt..."

În aceastã ipostazã, moartea este superioarã vieţii; ideea superioritãţii este subliniatã mai puternic decât în cele trei poezii anterioare. Aici apare şi opoziţia viaţã - moarte, în coordonatele bine definite:
"O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viaţa-i o baltã de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viaţa-i un basm pustiu şi urât".

Termenii de comparaţie sunt surprinzãtor de stranii, mai ales asocierea motivului luminii cu moartea insului. Iar într-o strofã ulterioarã, sfârşitul lumii - "moartea eternã" - se asimileazã "cerului negru" şi "luminilor cerne". Un asemenea joc de luminã şi umbrã n-a apãrut în poeziile eminesciene pânã acum.

Deja poetul cunoscuse acele versuri din Svetasvatara upanisad: "L-am cunoscut pe acel bãrbat mãreţ, strãlucitor ca soarele, El care stã dincolo de întuneric; numai cunoscându-l pe El, omul poate depãşi moartea ?". Nu pare credibil. E drept cã unele nuanţe filozofice licãresc pe alocuri în poezia respectivã, dar ideile contradictorii sugereazã cã o concepţie filozoficã legatã de semnificaţia morţii încã nu s-a format în mintea poetului.

Nici nu este depistabilã influenţa vreunei filozofii indiene. Într-o ciornã a acestei poezii, moartea a fost interpretatã ca întoarcerea sufletului la "eternu-i izvor" (Opere, I, 301). Dacã poetul ar fi cunoscut Upanişadele pânã atunci, ar fi gãsit ecoul acestei gândiri în ele. În acest caz, şi-ar fi dat seama de semnificaţia şi valoarea ideii sale şi n-ar fi abandonat-o. Oricum, apropierea intuitivã de Upanisad este remarcabilã.

Oricât ar fi preamãrit imaginea morţii, oricât i-ar fi înfrumuseţat înfãţişarea, vorbele colorate şi imaginile goale nu-l pot consola pe iubitul rãposatei. Ultimele versuri dezbarã moartea de mantia mitologiei, rãstoarnã ideile preconcepute, contrazic toate cele spuse la început şi declanşeazã o sfidare inechivocã la adresa destinului:
"La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu sã fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trãit-ai anume ca astfel sã mori?
De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu."

Dumnezeul mitologiei nu-l mai satisface pe Eminescu. A venit timpul ca poetul sã porneascã pe altã cale în cãutarea adevãrului. Pânã la acea datã, Eminescu a cunoscut, într-o oarecare mãsurã, filozofia buddhistã, a cãrei amprentã a apãrut în Epigonii:
"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte".*

* Vezi G. Bogdan-Duicã, Despre "Luceafãrul" lui Eminescu, Braşov, 1925, pag. 16.

Dar neastâmpãrul tinereţii, însãşi vitalitatea care se opune morţii nu l-au lãsat sã accepte ideea cã moartea este un final firesc al trãirii.
Demonul care s-a revoltat împotriva cerului în Mortua est ! se calmeazã - momentan - în Înger şi demon (1873). Eroul moare într-o bisericã, şi cu puţin înaintea morţii o zãreşte pe eroinã rugându-se pentru el. Nu numai cã moartea îl elibereazã de durerile vieţii, ci îi şi împlineşte visul dragostei, rãscumpãrându-i toate suferinţele. Semnificativã este moartea demonului în bisericã, indicând faptul cã acum Eminescu cautã rostul vieţii şi al morţii în religie.

Nici faza aceasta n-a durat multã vreme. Eminescu a fost prea contemplativ pentru a se fi limitat la o dogmã, la o religie instituţionalizatã. El a fost un poet al filozofiei şi nu al religiei.

În anul care urmeazã, îl vedem cã se pronunţã puternic împotriva religiei:
"Religia - o frazã de dânşii inventatã
Ca cu a ei putere sã vã aplece-n jug,
Cãci de-ar lipsi din inimi speranţa de rãsplatã,
Dupã ce-amar muncirãţi mizeri viaţa toatã,

Aţi mai purta osânda ca vita de la plug ?
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Si v-a fãcut sã credeţi cã veţi fi rãsplãtiţi...
Nu! Moartea cu viaţa a stins toatã plãcerea -
Cel ce în astã lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, cãci morţi sunt cei muriţi."
(Împãrat şi proletar, 1874)

Acum, moartea nu mai reprezintã continuarea vieţii într-o altã lume, ba chiar a dispãrut şi lumea aceea; poetul declarã ferm "nimic n-are dincolo". Mitul paradisiac este desfiinţat definitiv.

În Strigoii (1876), Eminescu adoptã o legendã dacicã şi face un pas îndrãzneţ în domeniul thanatos-ului. Arald, eroul care a rãsturnat lumea, asemenea celui din Înger şi demon, se însoarã cu iubita sa moartã. Şi el însuşi este mort; moartea îi încununeazã. La fel ca în Mioriţa, nupţialul se împleteşte cu funebrul. Moartea apare din nou ca o fiinţã duioasã; acum ea reprezintã, în mod straniu, continuarea vieţii pe acest Pãmânt. Dupã ce au murit, protagoniştii îşi trãiesc viaţa alãturi de cei vii.

Tinem seama de faptul cã anul 1876 reprezintã un an de activitãţi fierbinţi în viaţa lui Eminescu. S-a întors din Berlin în 1874 şi a petrecut doi ani la Iaşi. În timpul studiilor la Viena şi apoi la Berlin a aprofundat diferite sisteme de filozofie, inclusiv cele orientale, îndeosebi confucianismul şi buddhismul. Din mãrturia lui Stefanelli aflãm cã Eminescu socotea buddhismul cea mai poeticã, mai frumoasã şi mai profundã religie din lume.

Anii petrecuţi în strãinãtate l-au maturizat pe tânãrul poet. În prima perioadã ieşeanã are rãspunderi de bibliotecar şi revizor şcolar. Face parte din societatea "Junimea", unde are şi neplãceri. Mai mult decât atât, se apropie sufleteşte de Veronica Micle. Dragostea se iveşte, asemenea florilor albe de cireş, în calea vieţii poetului.

În aceastã perioadã, natura îi este din ce în ce mai dragã, mai apropiatã. Dragostea pentru iubitã se contopeşte cu dragostea faţã de naturã, şi poetul trece peste dezamãgirile iubirii, retrãgându-se în pãdure. Deşi el suferã şi suspinã în Lacul, viaţa se armonizeazã cu natura în Dorinţa (ambele poezii fiind scrise în 1876).

În acelaşi an moare Raluca Eminovici, mama poetului. Moartea ei a fost pomenitã în poezia Pierdutã pentru mine, zâmbind prin lume treci! (1876), adresatã iubitei:
"Pe maicã-mea sãrmana atâta n-am iubit-o
Si totuşi când pe dânsa cu ţãrnã-a coperit-o
Pãrea cã lumea-i neagrã, cã inima îmi crapã
Si aş fi vrut cu dânsa ca sã mã puie-n groapã...
Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramã
Si rãtãcit la minte strigam: unde eşti, mamã ?

Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu
Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;
Nu ştiam ce-i de mine şi cum pot sã rãmân
În lume-atât de singur, şi-atâta de strein,
Si inima-mi se strânse şi viaţa-mi sta în gât..."
(Opere, vol. II, ed. Perpessicius, p. 170)

Poezia n-a fost publicatã în timpul vieţii poetului. Ar fi fost nefiresc ca Eminescu sã arate lumii cum îi curgeau lacrimile.
Pierderea mamei l-a fãcut pe Eminescu conştient de faptul cã moartea nu este o idee metafizicã, un joc al imaginaţiei, ci este o realitate durã.

În Departe sunt de tine (1878) îl descoperim pe Eminescu obosit şi deprimat. La vârsta de 28 de ani, se simte bãtrân şi i se pare cã ea, iubita, ar fi murit de mult. Moartea mamei, despãrţirea de Veronica, dar mai ales viaţa orãşeneascã îl apasã. Eminescu are o relaţie organicã cu natura; despãrţit de naturã, se simte surghiunit. În curând îi auzim şi întrebarea nostalgicã: "Unde eşti, copilãrie, cu pãdurea ta cu tot ?" (O, rãmâi, 1879).

Tristeţea pãşeşte în poeziile Pe aceeaşi ulicioarã, De câte ori, iubito şi altele, scrise în 1879. Iubita se pierde des "în zarea eternei dimineţi". Amãrãciunea îl determinã sã concluzioneze cã "lumea-i împãrtitã în proşti şi în şireţi" (Gemenii), şi "rãsplatã prea frumoasã: un giulgiu şi patru scânduri" (ibid.).

Gemenii, la care Eminescu a lucrat între anii 1875 şi 1881 şi care a fost publicatã postum, este poate cea mai stranie poezie a sa. Deşi cele douã opere, Strigoii şi Gemenii, sunt inspirate din legendele dacice şi trateazã tema morţii, atitudinile faţã de moarte exprimate în ele sunt opuse diametral.

Dupã moartea regelui Sarmis din Gemenii, preoţii încearcã sã-l reînvie prin invocare, dar mortul nu rãspunde. Ca tronul sã nu rãmânã gol, se organizeazã înscãunarea fratelui sãu geamãn, Brigbelu, care în acelaşi timp se va cununa cu logodnica lui Sarmis. Când totul este pregãtit, Sarmis intrã în salonul festiv, îi aduce reproşuri lui Zamolxe, care venise sã binecuvânteze încoronarea şi nunta, apoi îl blestemã pe Brigbelu şi îl omoarã.

Pesimismul, mult discutatul pesimism eminescian, se manifestã pe deplin în aceastã poezie. Dragostea este nerealizabilã în viaţã, pentru cã "în lumea de mizerii şi de lacrimi nu e loc pentru atâta milã şi pentru-atât noroc". Femeia este înşelãciunea întruchipatã; numai Zamolxe este capabil sã uneascã "atâta farmec cu atâta necredinţã".

Moartea, care a fost împãciuitoare în Strigoii, a devenit distrugãtoare şi înspãimântãtoare în Gemenii. Sarmis îl blestemã pe Brigbelu: "spaima morţii intre-ţi în fiecare os".

În anii care au trecut, semnele bolii au început sã aparã la Eminescu. El însuşi aflat în spaima morţii, pune cel mai înfricoşãtor blestem în replica personajului sãu.

În afarã de tema principalã cu aspecte îngrozitoare, Eminescu brodeazã câteva motive sumbre care intensificã încordarea situaţiei. Poezia abundã în motivul culorii negre. Corãbiile sunt negre, ramurile negre de tei scuturã flori spre marea întunecoasã şi soarele "înnegreşte" timpul. Lumea poetului s-a scufundat în întuneric. La fel şi soarta protagoniştilor. Moartea îl distruge pe Brigbelu, întoarcerea lui Sarmis la viaţã este şi mai tristã. Tamas, tendinţa inerţiei, dominã scena.

Rugãciunea unui dac, scrisã între anii 1876 şi 1879, este înruditã cu Gemenii; cele douã poezii apar în acelaşi manuscris. Rugãciunea... este inspiratã parţial dintr-un imn din Rgveda (X, 121) şi parţial din filozofia buddhistã, problemã care a fost discutatã în lucrarea noastrã Eminescu şi India. Acolo am atras atenţia asupra faptului cã sentimentele esenţiale ale poeziei se deosebesc de gândirea indianã. Aspiraţia dacului la "stingerea eternã" nu implicã pregãtirea pentru stingerea patimilor. Nici textul poeziei nu justificã schimbarea bruscã a atitudinii sale faţã de lume si de Creator. Motivul furiei trebuia înţeles în contextul Gemenilor.

În 1879, anul în care Eminescu a publicat Rugãciunea unui dac, activitãţile sale s-au intensificat foarte mult. În acel an scrie cel puţin o paginã a fiecãrui numãr din ziarul Timpul şi, în acelaşi timp, definitiveazã Scrisorile care vor apãrea în 1881. Surmenajul intelectual îl consumase aproape pânã la epuizare.

În primãvara anului 1880, Eminescu îi scria surorii sale Harieta: "Toamna anului e una pe an, apoi-i urmeazã primãvara. Toamna vieţii vine fãrã sã ştii când, nici de unde... numai vezi cã totul a trecut pentru a nu se mai întoarce. S-apoi se simte omul bãtrân, foarte bãtrân, şi ar vrea sã moarã." (Opere, vol. II, ed. Perpessicius, p. 169.)

La vârsta de 30 de ani, Eminescu ajunge sã creadã cã şi-a trãit zilele si aşteaptã moartea. Anticiparea morţii apare în O, mamã..., poezia publicatã în acelaşi an. I-au trebuit lui Eminescu patru ani ca sã stãpâneascã suspinele copilului orfan şi sã sublime durerea-i personalã într-o operã de artã.

Aşteptarea morţii nu este legatã însã de spiritul resemnãrii. Eminescu n-o mai socoteşte un rãu inevitabil pe care trebuie sã-l accepţi, ci o aşteaptã ca o cãdere a cortinei la sfârşitul unui spectacol.

În O, mamã..., moartea e ca un somn profund, neîntrerupt, netulburat. Viscolul iernii nu-i mai comunicã poetului râsul sinistru al morţii. Din contrã, salcâmii "deasupra criptei negre a sfântului mormânt" al mamei sale şi îngânã chiar glasul ei. Nu-şi mai doreşte moartea orficã, nu-i mai pasã de gloria postumã, nici nu vrea cununa şi lira puse la cãpãtâi. Doar o ramurã de tei şi câteva picãturi de lacrimi e tot ce vrea Eminescu sub chipul ultimului dar al lumii.

În Amicului F.I., poetul dorea sã fie îngropat la munte, iar acum îşi vrea mormântul pe malul unui râu. Apa curgãtoare, simbol al vieţii eterne, a fost legatã de imaginea morţii în nuvela Cezara (1876). Sentimentele puritãţii şi singurãtãţii s-au intensificat cu anii. Gândirea s-a interiorizat, s-a concentrat în cãutarea esenţei; stilul literar a renunţat la ornamentaţie, la efectele retorice, şi a cãpãtat profunzime prin însãşi simplitate. Omagiul mamei prevesteşte propriul epitaf.

Viziunea filozoficã a lui Eminescu a evoluat pe deplin în Scrisoarea I (1881). Demult, concepţia morţii a fost disociatã de mitologie şi religie. Acum dispare şi opoziţia dintre viaţã şi moarte. Moartea insului apare ca o replicã a stingerii lumii.

Semnificaţia morţii a ajuns mai cuprinzãtoare decât oricând. Geniul este simbolizat prin lunã, astrul nocturn iubit şi proslãvit de poet de demult. În spiritul filozofiei indiene, Eminescu a constatat cã viaţa şi moartea constituie douã aspecte complementare ale vieţii eterne.

Urmeazã Luceafãrul, în 1883, de o concepţie cu totul nouã a morţii. Eroul astral şi eroina terestrã nu se vor putea uni niciodatã, fiindcã ea este supusã morţii şi el este legat de nemurire. Luceafãrul îl roagã pe Creator sã-i reia nimbul nemuririi, pentru cã El este izvor de viaţã şi dãtãtor de moarte. Dar cel care stãpâneşte deopotrivã viaţa şi moartea nu-l elibereazã din ordinea cosmicã, ceea ce am numi rta în concepţia vedicã. Legea creaţiei stã în calea iubirii. Pãmântul a fost demult despãrţit de cer; cuplul despicat nu se mai poate împreuna.

În contrast cu poeziile de prima tinereţe, unde Eminescu privea moartea ca o cale de ieşire din suferinţã, o priveşte aici ca o posibilitate de ieşire din soarta tristã a nemuritorului. Tragedia geniului constã - dupã o însemnare a lui Eminescu - în faptul cã el n-are parte de moarte, este obligat sã poarte povara singurãtãţii pe veci. O datã cu sfârşitul vieţii, muritorii pot intra in liniştea eternã, dar setea de repaos a nemuritorului nu se va stinge niciodatã. Printr-o interpretare cu totul originalã a tragediei Luceafãrului, Eminescu proslãveşte moartea mai mult decât nemurirea, dând astfel o nouã interpretare mitului de veşnicã fericire a paradisului.

Dacã antiteza viaţã-moarte a dispãrut în Scrisoarea I, în Glossã (1883) întâlnim o sintezã între ele. Spre deosebire de dacul Rugãciunii..., care s-a izolat de lume şi l-a înduplecat pe Creator cu urã şi blesteme, poetul Glossei stã detaşat şi cumpãnit, fãrã sã iubeascã sau sã urascã pe nimeni.

Unele posibile surse indiene ale inspiraţiei acestui poem au fost discutate în lucrarea noastrã mai sus menţionatã. Citãm una din ele. Se spune în cartea buddhistã Dhammapada: "Sã trãim fericit între oameni care se urãsc, dar sã nu urâm pe nimeni. Sã trãim fericit în mijlocul celor îngrijoraţi, dar noi sã fim eliberaţi de grijã." (XV, 1, 3.)

Sesizãm ecoul învãţãturii lui Buddha în cugetarea lui Eminescu:
"De te-ating, sã feri în laturi,
De hulesc, sã taci din gurã
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacã ştii a lor mãsurã?
Zicã toţi ce vor sã zicã,
Treacã-n lume cine-o trece;
Ca sã nu-ndrãgeşti nimicã,
Tu rãmâi la toate rece."

Aşezat la "recea cumpãn-a gândirii", Eminescu a reuşit sã se stãpâneascã pe sine. "Ferventul buddhist - aşa cum l-a numit I.L. Caragiale - s-a apropiat de mult dorita nirvana, nu moartea corpului, ci stingerea patimii.

Spiritualitatea Glossei se armonizeazã cu etica din Bhagavadgita, care susţine: "Despre cel cu mintea netulburatã în durere şi fericire, pãrãsit de dorinţe, lipsit de patimã, fricã şi mânie, se spune cã este un ascet cu mintea neclintitã" (II, 56).

Dupã Glossã apare Odã (în metru antic) (1883), poezie pãtrunsã de un puternic dor de moarte, dar şi de o nemaiîntâlnitã duioşie faţã de viaţã. Dupã ce a încetat sã socoteascã moartea ca ieşire din suferinţã, poetul cautã acea ieşire în spiritul buddhist, prin nepãsarea tristã. Cautã propriul suflet - "pe mine mie redã-mã !" - ca sã poatã muri liniştit. În sfârşit, crede poetul, a învãţat sã moarã.

Anul 1883 marcheazã ultimul an al vieţii creatoare a lui Eminescu. Poetul aude paşii morţii înãuntrul sãu şi o aşteaptã liniştit, cu drag. Totodatã îi sporeşte dragostea faţã de viaţã, fãrã sã-i trezeascã vreo dorinţã de a trãi. Acum, moartea şi viaţa îl trag de o parte şi de alta, fãrã ca una sã cedeze alteia, fiindcã nu mai existã conflict sau opoziţie între ele. El stã neclintit la cumpãnã:
"Pe cãi bãtute-adesea vrea mintea sã mã poarte,
S-asamãn între-olaltã viaţã şi cu moarte;
Ci cumpãna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbã,
Cãci între amândouã stã neclintita limbã."
(Se bate miezul nopţii..., 1883)

A sosit timpul ca moartea sã-l adoarmã. Dupã zbuciumul sfâşietor al unei vieţi dramatice, i-a mai rãmas lui Eminescu doar "un singur dor", ultima dorinţã, sã moarã la marginea mãrii. Mutarea motivului spaţial de la râu (O, mamã ... ) la mare adaugã o nouã dimensiune poeziei. Pe lângã motivul apei curgãtoare se alãturã sentimentul infinitul. Stând faţã-n faţã cu infinitul, semnele de onoruri ale lumii trecãtoare, cum ar fi sicriul bogat sau flamuri[le], îi par de prisos. Acum n-are nevoie nici de lacrimi, cãci moartea nu este dispariţia, ci reîntoarcerea în naturã:
,,Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri-aminte.
Luceferi, ce rãsar
Din umbrã de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O sã-mi zâmbeascã iar.
Va geme de patemi
Al mãrii aspru cânt...
Ci eu voi fi pãmânt
În singurãtate-mi."
(Mai am un singur dor, 1881-1883)

Moartea îl va lega veşnic de viaţã.

Poetul român a cãutat sensul morţii în mitologie, în religie şi în diferite filozofii. În ultimele zile ale luciditãţii l-a descoperit în spaţiul mioritic. Ideea fundamentalã a Mioriţei şi-a gãsit o nouã exprimare în creaţia lui Eminescu, care a nuanţat-o cu sensibilitatea-i înnãscutã şi înţelepciunea însuşitã pe tot parcursul itinerarului sãu spiritual.

Poetul şi-a terminat drumul vieţii pãmânteşti şi a pornit spre pelerinajul cosmic. Ne-a lãsat nouã epitaful şi testamentul sãu spiritual-artistic, deopotrivã poezia şi filozofia vieţii sale nemuritoare.

Bibliografie

1.Al-George, Sergiu, Filozofia indianã în texte, ed. cit.
2.Bhose, Amita, Eminescu şi India, ed. cit.
3.Bogdan-Duicã, G., Despre " Luceafãrul" lui Eminescu, Braşov, 1925.
4.Cãlinescu, G., Viaţa lui Mihai Eminescu, ed. cit.
5.The Dhammapada, ed. bilingvã pali-englezã, îngrijitã de S. Radhakrishnan, Madras, 1984.
6, Eminescu, M., Opere, ed. Perpessicius, vol. I-V, Bucureşti, 1939-1958.
7. Munteanu, G., Hyperion. Viaţa lui Eminescu, Bucureşti, 1973.



«« inapoi