Amita Bhose


Amita Bhose

«« inapoi

Note, de Mihai Dascal, Eminescu


Note realizate de editorul Mihai Dascal, cartea "Eminescu", editura Mihai Dascal editor, 2001, pp. 503-547.

Eminescu şi India (1978)

La origine teză de doctorat, cu titlul Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu, lucrarea Eminescu şi India a început să se înfiripe de pe la sfârşitul anului 1971, ca amplă cercetare de literatură universală şi comparată, sub supravegherea autorizată şi doctă a prof. dr. docent Zoe Dumitrescu-Buşulenga, conducătoarea ştiinţifică a doctoratului. A fost finalizată la începutul verii 1975, predată în august şi susţinută în decembrie 1975.

În anul următor, 1976, intră în Proiectul de plan editorial al Editurii Junimea, din Iaşi, în cadrul cunoscutei colecţii "Eminesciana", cu o prezentare deosebit de favorabilă, prin care este anunţată ca o premieră de excepţie în spaţiul exegezei eminesciene: "Cartea scriitoarei indiene Amita Bhose despre Eminescu şi India este întâiul studiu amplu şi serios care cercetează, comparativ, creaţia marelui poet român aşezată în faţa unuia dintre cele mai importante motive de apropiere şi afinitate electivă a ei - şi anume, filozofia şi literatura Indiei.

Excelentă cunoscătoare a culturii române şi a operei eminesciene în special (autoarea şi-a trecut doctoratul în limba română cu teza Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu), Amita Bhose relevă în demonstraţiile sale totalitatea punctelor de contact ale romantismului european cu spiritualitatea indiană, nuanţând totodată faptul că folclorul românesc (şi de aici, sensibilitatea şi gândirea poetică eminesciană) prezintă unele puncte de contact, fără a fi vorba neapărat de influenţe directe ale culturii indiene asupra fondului nostru autohton.
Este o carte originală, care se adresează deopotrivă specialiştilor şi marelui public."

Totuşi au mai trecut doi ani până la tipărirea cărţii, ea primind "bun de tipar" la 22 martie 1978, într-un tiraj de 15 000 de exemplare broşate şi 1600 legate. În cadrul colecţiei a purtat numărul 12. Ca teză de doctorat, prilejuieşte câteva referate de o vizibilă tenuitate şi percutanţă analitică, referenţii fiind în genere personalităţi marcante ale istoriei literare româneşti, ei înşişi cu un anume stadiu şi exerciţiu în explorarea textului eminescian.

Comentăm şi reproducem aici aceste referate, mai expresive şi mai intuitive decât cronicile la volum, pentru că redau cu autenticitate surpriza şi entuziasmul primilor cititori ai lucrării Amitei Bhose în faţa noutăţii şi a anvergurii racordărilor comparatiste. Ele sunt documente inedite, de arhivă (păstrate în copii, cu mare grijă, de autoare), şi le publicăm acum pentru prima dată, cu sentimentul că le recuperăm nu numai în serviciul operei Amitei Bhose, dar şi al celei eminesciene. Nefiind datate toate (dar scrise, probabil, între august şi decembrie 1975), ne raportăm la ele într-o ordine stabilită ad-hoc, după anul de naştere al semnatarilor, cu excepţia textelor aparţinând conducătoarei ştiinţifice a doctoratului, a cărei prioritate nu poate fi discutabilă, deoarece se presupune că a cunoscut lucrarea în devenire, deci înaintea celorlalţi.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga anticipează acum, în decembrie 1975, printr-un referat riguros şi sintetic, coordonatele generale ale textului cu care prefaţează cartea la apariţia sa editorială din 1978. Domnia sa preţuieşte, în Amita Bhose, ochiul "neprevenit", adică cerebralitatea sa formată la alte surse de cultură şl nerodată de lestul ipotezelor autohtone, prin care regândeşte opera eminesciană. O seduce de asemenea concluzia autoarei privind "puterea de sinteză a poetului român între gândirea şi mitologia indică şi cele europene" şi faptul că o descoperă vizibil preeminentă şi mai profundă la Eminescu decât la contemporanii săi romantici occidentali. Are de aceea sentimentul că se află în faţa unei contribuţii originale, care restructurează întrucâtva optica în exegeza eminesciană: "Scriitoarea indiană Amita Bhose, traducătoarea lui Eminescu în limba bengali, a ajuns la capătul studiilor sale româneşti cu această lucrare prezentată ca teză de doctorat, intitulată Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu. Trebuie să spun de la început că recunosc în distinsa intelectuală indiană pe unul din cei mai serioşi eminescologi contemporani. Domnia-sa s-a aplecat asupra textelor cu un ochi atent şi neprevenit şi a regândit opera poetului naţional român într-o necontenită comparaţie cu filozofia şi literatura Indiei. Şi a fost izbită de analogiile profunde dintre demersul gândirii eminesciene şi acela al poeţilor patriei sale, de la Kalidasa la Rabindranath Tagore. Atunci a încercat să se întoarcă spre cauze pe care le-a cercetat şi le-a sistematizat, cu minuţie şi cu rigoare europeană ştiinţifică.

Punctele de contact au fost socotite, pe bună dreptate, influenţa Indiei în romantismul european, apoi influenţele indiene în literatura populară română (de la Alexandria la Varlaam şi Ioasaf, la Sindipa etc.). Apoi au fost studiate motivele poetice comune lui Eminescu şi scriitorilor indieni înainte de anii de învăţătură la Viena, pentru descoperirea unui fond de sensibilitate şi gândire mito-poetică asemănător.
De la Venere şi Madonă, pusă de Amita Bhose sub semnul influenţei lui Kalidasa, şi până la cosmogonia din Scrisoarea I şi la Rugăciunea unui dac inspirată din Imnurile vedice, autoarea lucrării urmăreşte comparativ textele şi trage concluziile adevărate ale unor analogii profunde, care denotă nu numai un fond de inspiraţie, ci o adâncă putere de sinteză a poetului român între gândirea şi mitologia indică şi cele europene.

Este suficient să cităm cuvintele finale ale tezei, ca să înţelegem cuprinzătorul ambitus al comparaţiei realizate de Amita Bhose între Eminescu şi poezia indică: «Sinteza celor două culturi nu s-a realizat nici în Anglia... nici în Germania. Deşi orientalismul a avut un impact mai pronunţat în literatura germană decât în cea engleză, o dată cu trecerea valului romantismul, a trecut şi el. Sufletul indian n-a fost, nici n-a putut să fie transplantat în solul apusean. În schimb, poetul ţării Mioriţei l-a integrat spiritualităţii poporului său.»
Este evident cât de preţioasă contribuţie aduce la studiul culturii române o astfel de lucrare de această valoare ştiinţifică. O propunem deci călduros pentru acordarea titlului de doctor în ştiinţele filologice." (Referat. Amita Bhose: influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu".)

Faptul că pentru Eminescu au făcut pasiune şi cercetători din străinătate îi întăreşte prof. dr. doc. I.C. Chiţimia convingerea că poetul a intrat în orbita literaturii universale, întregind astfel istoria gândirii şi literaturii umane cu un segment original şi complex care lipsea. Creditează de aceea toate demonstraţiile comparatiste ale Amitei Bhose, cărora le admiră acribia: "Eminescu a intrat în circuit universal, este tot mai mult citit, apreciat şi interpretat în străinătate.

Cine-l cunoaşte înţelege că fără creaţia lui tabloul literaturii universale ar fi lipsit, în marile lui valori, de una din cele mai înalte şi originale realizări ale gândirii şi literaturii umane.
Deşi s-au făcut încercări de descifrare a culturii indiene în opera lui Eminescu, pentru prima dată se face lucrul acesta cu mare competenţă chiar de o indiană, Amita Bhose, cunoscătoare excelentă a culturii şi literaturii române.

Toate raportările între creaţia lui Eminescu şi literatura sau filozofia indică sunt făcute cu precizia analizelor de laborator şi ele conving.
Trebuie înţeles totodată că Eminescu n-ar fi devenit Eminescu, dacă n-ar fi topit toate acumulările de cultură străină într-o viziune filozofică originală, bazată pe o străveche cultură autohtonă, detectată de el, cu multe similitudini general umane. Poemul Călin are, bunăoară, consonanţe cu Sakuntala lui Kalidasa, dar Eminescu a pornit de la basmul românesc, pe care-l culesese singur, transfigurând acţiunea şi introducând-o în final în ordinea generală a firii, când lângă nunta eroilor se desfăşoară gingaş nunta gângâniilor pământului.

Deşi nu se vorbeşte undeva, între operele de indianistică care au făcut epocă în timpul studiilor lui Eminescu a fost şi Über die Sprache und Weisheit de Inder (1808) a lui Friederich von Schlegel (l-a interesat între alţii şi pe Mickiewicz), încât se pare că Eminescu n-a rămas străin de ea, pe lângă atâtea altele.

Teza de doctorat prezentă îi face cinste autoarei, iar autoarea onorează literatura română cu o cercetare efectuată în chip de maestru." (Referat asupra tezei de doctorat a tov. Amita Bhose, "Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu".)

Edgar Papu, înveterat eminescolog (Poezia lui Eminescu, 1971), găseşte cuvinte de mare preţuire pentru lucrarea Amitei Bhose, căreia îi admiră structurarea metodică ireproşabilă întru demonstrarea unei idei care i se pare şi fundamentată, şi seducătoare: aceea că nicăieri în lume spiritul Indiei nu se "absoarbe" mai profund şi mai adecvat ca în opera lui Eminescu, ceea ce îl face să opineze că traducerea ei în câteva limbi de mare circulaţie ar aduce servicii culturii naţionale: "Am citit rezumatul tezei de doctorat a Amitei Bhose, Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu.

Lucrarea mi se pare lăudabilă sub două aspecte, al metodei şi al ideii pe care o susţine candidata şi care rezultă ca o concluzie finală.
Mai întâi, metoda reprezintă calea clasică a deducţiei, a trecerii consecvente de la general la particular. Parcurgerea treptelor pentru a coborî în inima problemei mi se pare ireproşabilă: cultura indiană în Europa, cultura indiană în România, cultura indiană în formaţia erudită a lui Eminescu, cultura indiană în creaţia eminesciană. Mintea limpede şi organizată, care a urmat o asemenea metodă, este susţinută, pe toate treptele străbătute, de o vastă şi temeinică informaţie.

Şi mai importantă pentru noi este însă ideea pe care o susţine candidata pe calea acestei impecabile metode. Cu siguranţa bazată pe o solidă cunoaştere a problemei, Amita Bhose arată că spiritul Indiei se află în ţara noastră mai la el acasă decât oriunde în Europa. Este tocmai ceea ce l-a atras şi pe Eminescu, acest exponent suprem al pământului românesc, către cultura indiană. În consecinţă, opera nici unui alt poet al lumii nu oglindeşte şi nu absoarbe atât de adânc spiritul Indiei ca opera lui Eminescu. De aceea, Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu se cere neapărat tradusă în câteva limbi de mare circulaţie.

În concluzie, obţinerea titlului de doctor, care nu mai poate fi pusă în discuţie se cere însoţită, în cazul de faţă, şi de profunda noastră recunoştinţă faţă de Amita Bhose, nu în calitatea ei de candidată, ci de mesageră spirituală a Indiei." (Referat.)

Sergiu Al-George, singurul indianist recunoscut de Amita Bhose ca reputat specialist, solicitat ca referent extern, schiţează un succint demers, centrat pe noutatea frapantă a cercetării. Aceasta i se pare a se decanta mai ales dintr-o urmărire sistematică a filiaţiilor cu cultura indiană, pe plan istoric, dar şi structural. Originea cercetătoarei îl face să le dea greutate şi să le numească interesante, chiar când îi apar doar ca "posibile": "Teza de doctorat a d-nei Amita Bhose constituie cea mai amplă şi mai sistematică tratare a problemei relaţiilor dintre gândirea indiană şi opera literară a lui Mihail Eminescu, făcută până în prezent.

Noutatea contribuţiilor din această exegeză eminesciană o dă în primul rând metoda de a urmări aceste relaţii atât istoric, pe planul filiaţiilor, cât fi structural, stabilind similitudini şi chiar identităţi nu numai cu vechea literatură indiană care i-ar fi fost accesibilă lui Eminescu.
În ce priveşte filiaţiile motivelor, aportul cel mai substanţial îl constituie confruntarea cu Kalidasa, confruntare extrem de amănunţită şi de interesantă, în care sunt cuprinse atât faptele certe, cât şi cele posibile.

Studierea afinităţilor structurale dintre Eminescu şi cultura indiană conţine ingenioasa şi fructuoasa confruntare cu ultimul dintre marii reprezentanţi ai acesteia, Rabindranath Tagore. Asistăm, de fapt, la o confruntare cu acele valori indiene ce puteau fi integrate, prin natura lor perenă, într-o mare conştiinţă a lumii moderne, ce încercase o supremă armonizare a spiritului indian cu cel occidental.

Valoarea contributiei d-nei Amita Bhose la exegeza eminesciană este dată şi de excepţionalul avantaj de a fi fost făcută de către un cercetător de origine indiană; numai aşa se explică perceperea unui fapt, pe atât de surprinzător, pe cât de simplu, ce constituie însăşi concluzia tezei: «Singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa a fost poetul României - Mihail Eminescu»." (Referat asupra tezei de doctorat "Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu de Arnita Bhose.)

Emil Manu, în calitate de cercetător ştiinţific principal al Institutului de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu" şi "doctor în Filologie", se pronunţă favorabil asupra lucrării, relevând "seriozitatea benedictină a autoarei", care se apleacă nu numai asupra izvoarelor indice, familiare ei prin formaţie, ci - fapt de excepţie pentru un cercetător cu altă limbă maternă - chiar asupra complexelor manuscrise eminesciene. Teza i se pare a face servicii deosebite atât literaturii româneşti, cât şi celei indiene: "Cunosc lucrarea şi din fragmentele prezentate sub formă de referat, şi din rezumatul pe care l-am parcurs cu multă atenţie. O consider bine venită şi pentru literatura română, şi pentru cea indiană.

Autoarea a lucrat cu o seriozitate benedictină, pe manuscrisele şi pe textele eminesciene, făcând la tot pasul trimiterile la izvoarele indice. Ca cercetare de literatură comparată, este, în mod incontestabil, o contribuţie, pe care, credem, că textul extins al tezei ne-o poate revela mai exact.

Propun acordarea titlului de doctor în filologie d-nei Amita Bhose, prietenă fidelă a literelor româneşti." (Referat privind teza de doctorat "Influeţa indiană asupra gândirii lui Eminescu" de Amita Bhose.)

George Munteanu, conferenţiar universitar al Universităţii Bucureşti şi autor la vremea aceea al cărtii Hyperion. I. Viaţa lui Eminescu (1973), găseşte şi dânsul "ascendentul" formaţiei intelectuale a autoarei un atu preţios în faţa cercetătorilor români, evidenţiind şi direcţiile în care el devine de mare ajutor. Fiindcă o consideră, după articolele publicate în India şi România, "unul din cei mai avizaţi cercetători actuali ai istoriei pătrunderii culturii indiene în spaţiul cultural european", găseşte un merit deosebit capitolelor care se ocupă de traducerile şi studiile despre cultura indiană realizate în Europa în vremea lui Eminescu, închipuindu-le, prin bogăţia informaţiilor, un câştig indubitabil pentru exegeza eminesciană şi mai ales pentru viitorul ei.

Pertinentă şi în acord cu observatii ale sale mai vechi, pe care le află acum bine motivate şi demonstrate, i se pare aserţiunea autoarei că Eminescu este un darsanic (un vizionar) şi un kavi (poet-înţelept) în sensul pe care îl dau termenii indieni. Paradoxală, dar sub chipul unei veritabile revelaţii, îi mai apare şi ipoteza că influenţa filozofiei buddhiste este mai vizibilă şi mai adâncă la Eminescu decât la Tagore. Salută de aceea, în acest context, efortul cercetătoarei de a depăşi anecdoticul biografic în aprecierea temeiniciei cunoştintelor de
sanscrită ale poetului.

Deşi la mici detalii simte nevoia să facă unele corecţii sau să le completeze (conceptul de nirvana etc.), concluzia sa este că lucrarea are o "incontestabilă competenţă" şi vădeşte pătrunderea fericită a mesajului operei eminesciene. Găseşte de asemenea îndreptăţită ideea că lui Eminescu - mai mult ca lui Goethe, Herder sau W. Jones - îi reuşeşte experienţa adaptării conceptelor filozofiei buddhiste la cultura europeană prin intermediul culturii române: "Lucrarea Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu, prezentată de cunoscuta cercetătoare Amita Bhose ca teză de doctorat, este rezultatul unor studii îndelungi şi pe deplin fructuoase. În loc de orice alte preliminarii, am începe prin a sublinia perfecta cunoaştere a limbii române, evidentă în teză printr-o expunere perfect fluentă, expresivă, elegantă, de nu am şti că autoarea tezei îşi are obârşia - cum s-ar fi exprima Eminescu - la «Gangele măreţ», am putea crede că teza a fost scrisă de unul dintre cei mai buni critici sau istorici literari ai noştri de azi.

Am sublinia, în al doilea rând, cunoştinţele despre viaţa, împrejurările în care s-a format Eminescu, opera eminesciană antumă şi postumă, tipărită ori încă rămasă în filele manuscriselor de la Biblioteca Academiei Române - cunoştinte care sunt la nivvelul oricărui «eminescolog» recunoscut de-al nostru. Am mai sublinia, în al treilea rând, că - aşa cum rezultă din numeroasele referinţe incluse în teză, precum şi din cele menţionate la Bibliografie -, Amita Bhose se dovedeşte cu prisosinţă a fi unul din cei mai avizaţi cercetători actuali ai istoriei pătrunderii culturii indiene în spaţiul cultural european. Şi am mai sublinia, în sfârşit, faptul - pe cât de firesc, pe atât de important - că autoarea tezei are asupra noastră, a celor din România, ascendentul de a cunoaşte cultura indiană veche şi mai nouă într-o măsură care nu le e posibilă cercetătorilor români.

Date fiind asemenea însuşiri ale autoarei, teza de doctorat a Domniei sale întruneşte toate caracteristicile unei lucrări de referinţă în sectorul comparatistic al «eminescologiei» - şi vom arăta pe scurt de ce. Despre cunoştinţele în materie de indianistică ale lui Eminescu, precum şi despre felul cum poetul naţional al românilor le-a fructificat în opera sa, nu se vorbeşte acum pentru întâia dată. Au făcut-o, global sau coborând până la unele detalii, contemporanii lui Eminescu, iar ulterior, procedând în mod sistematic, au făcut-o exegeţi ca G. Bogdan-Duică, D. Caracostea, Dimitrie Popovici, dar mai cu seamă G. Călinescu şi Perpessicius. Interesul faţă de această zonă de cercetări a primit un nou impuls în anii noştri, prin remarcabilele contribuţii ale lui D. Murăraşu, prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, prof. Cicerone Poghirc, Grigore Tănăsescu. Autoarea tezei cunoaşte în amănunt toate aceste contribuţii, le verifică temeinicia, le dezvoltă, le nuanţează şi - ceea ce la noi s-a făcut mai puţin - le proiectează pe fundalul larg european al preocupărilor indianologice proprii diferiţilor exegeţi sau scriitori din ultimele două secole. Cu prudenţă, cu rigoare indispensabilă într-un domeniu atât de alunecos cum e cel al comparatisticii, procedând funcţional, nu prin etalarea unei erudiţii «în sine», autoarea a elaborat o lucrare echilibrată, vizând zonele de interes major ale cercetării, lucru învederat chiar de titlurile capitolelor, şapte la număr: India în romantismul european, India în conştiinţa poporului român, India în conştiinţa lui Eminescu, De ce Eminescu a fost atras de India? Ecouri ale lui Kalidasa, Întâlnirea cu buddhismul, Trecerea la «Vede».

Lăsând în afara discuţiilor numeroasele detalii ale investigaţiei, chiar dacă ele nu sunt lipsite de importanţă, să relevăm elementele de însemnătate majoră ale cercetării efectuate de Amita Bhose. Primul, dintre acestea, ni se pare că rezidă în tabloul privind traducerile şi studiile despre cultura indiană, câte se realizaseră în Europa până în vremea lui Eminescu. Incluse în capitolul al III-lea al lucrării, aceste bogate referinţe bibliografice le vor fi de ajutor celor ce se vor ocupa la noi în viitor de raporturile lui Eminescu, ale spiritualităţii româneşti îndeobşte, cu spiritualitatea indiană. Alt aspect de mare importanţă priveşte legăturile milenare, adesea subterane, greu de urmărit în modul lor concret de a se efectua atâta vreme cât lipsesc probele trebuitoare, dintre gândirea veche românească îşi cea indiană, dintre anumite inclinaţii sutleteşti proprii celor două popoare atât de departe geograficeşte.

În această problemă dificilă, cu nenumărate implicaţii şi ramificaţii, autoarea tezei a adus preţioase - deşi mereu prudente - observaţii în cel de al doilea capitol al lucrării, India în conştiinţa poporului român, care e, de fapt, un remarcabil eseu de filozofia culturii şi incită la reluarea cercetărilor de acest fel, la adâncirea, la diversificarea lor. În asemenea context, care oferă o superioară motivare de ansamblu interesului constant arătat de poetul nostru naţional culturii indiene, o definire a lui Eminescu precum e cea de la p. 24 ni se pare memorabilă: «Eminescu n-a fost filozof şi a fost mai mult decât un poet; el a fost un darsanik (cel care vede), a fost un kavi (poet - înţelept), în sensul termenilor indieni».

Acest mod de a fi al poetului e cel care ni s-a impus şi nouă, atunci când - meditând mai îndelung la reacţiile sale de adâncime cu gândirea, cu înţelepciunea străveche românească - am înţeles că trebuie, de pe asemenea bază, scrisă o nouă biografie a lui Eminescu. A vedea în Eminescu un kavi ni se pare fundamental pentru mai buna înţelegere a operei sale, iar că e aşa - o dovedesc observaţiile pertinente ale autoarei privind stările sufleteşti, motivele, cuvintele-cheie ale operei eminesciene, care apar încă în oda funebră La mormântul lui Aron Pumnul (p.40-41); sau observaţia că «imaginea morţii în viziunea lui Eminescu se asociază cu lumina» (p. 48); sau - lucru surprinzător pentru noi, dar plauzibil - că «influenţa filozofiei buddhiste pare să fie mai pronunţată la Eminescu decât la Tagore» (p. 102); sau remarca prin care autoarea tezei se deosebeşte de unii cercetători autohtoni de acum câteva decenii şi potrivit căreia Eminescu găseşte ca echivalent românesc pentru vocabula indiană kama expresia «dor nemărginit» nu - cum se opina - utilizând-o drept corespondent pentru tapas; etc.

Fundamentală ni se pare argumentaţia potrivit căreia Eminescu avea temeinice cunoştinţe de sanscrită, lucru pus până acum la îndoială adeseori de către cercetătorii români. În lumina acestei argumentaţii, destăinuirea pe care poetul i-o făcea Mitei Kremnitz, în vremea bolii, cum că se îndeletnicea pe atunci cu traduceri din sanscrită, îşi pierde caracterul de bizarerie ce i s-a atribuit şi va trebui ţinută minte în cercetări ulterioare.

Am evidenţiat, credem, cel puţin în câteva privinţe, meritele deosebite ale tezei de doctorat pe care o prezintă Amita Bhose. Vădind o incontestabilă competenţă, scrisă cu căldură şi înţelegere a mesajului operei eminesciene, lucrarea Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu se recomandă prin sine publicării neîntârziate. Însă, tocmai în acest scop, tema e bine să fie revăzută în ceea ce priveşte unele detalii, iar pe alocuri - poate - dezvoltată. Nu este superfluu, de pildă, ca în asemenea lucrare să se elucideze accepţiile care pot fi date cuvântului nirvana.

Pentru filozofi ca Schopenhauer ori pentru unii scriitori occidentali, nirvana semnifica «nimicul», «neantul». Pentru Eminescu, cel din preziua elaborării definitive a Luceafărului şi a Glossei (versiunea ulterioară celei publicate de Maiorescu), nirvana însemna «totul», adică ceea ce există, «dăinuie» la infinit în întregul său, nu neapărat şi în părţile alcătuitoare, ca, spre exemplu, conştiinţa umană. (De aici obsesia specific eminesciană, deloc mistică, a «dezmărginirii» eului, cu atâtea consecinţe pentru mai buna înţelegere a cugetării sale, a comportamentului său în toate, asemănător - cum observă Amita Bhose - cu a unui kavi indian.) Se impun apoi, spuneam, unele rectificări de amănunt, din care vom releva câteva.

Astfel, «izvoarele proeminente» ale creaţiei eminesciene nu se reduc la «literatura populară română şi la literatura romantică europeană» (p. 20); acestora trebuie să li se adauge «scripturele române» de care vorbea poetul în Epigonii (1870), iar în 1877, în articolul Pro domo, menţiona că el cunoaşte aproape tot ce s-a scris în româneşte. E de discutat dacă versurile lui Tagore «sunt mai sonore decât cele eminesciene» (p. 44); fiind scrise în limbi diferite, nu avem un criteriu obiectiv, un etalon, în această privinţă, iar în exegeza eminesciană se cunoaşte precedentul lui D. Caracostea, care a eşuat în încercarea lui de a funda o disciplină pe care el o numea «literatura comparată a formelor». Într-un loc din teză, se afirmă că «Eminescu [ ... ] nu poate sintetiza viaţa cu moartea» (p. 49), însă pe aceeaşi pagină, mai târziu, ni se spune că «în concepţia lui Eminescu moartea pare să fie o altă manifestare a vieţii».

Inadvertenţa se cuvine înlăturată şi ea se poate înlătura, credem, în sensul că Eminescu era în stare de o asemenea «sinteză» şi chiar a înfăptuit-o constant, prin aceea că pentru el omul nu era «măsura tuturor lucrurilor», iar existenţa nu era condiţionată în chip absolut de conştiinţa umană - din a cărei singură perspectivă, numai, conceptele de «viaţă» şi de «moarte» dobândesc un caracter ireconciliabil. În cazul lui Toma Nour, spre a semnala şi o inadvertenţă strict de amănunt, nu-i vorba de o «autoexilare», în gheţurile siberiene (p. 61), ci de foarte palpabila condamnare la exil, în fortăreaţa Petropavlovsk. Ar mai fi de observat că, în Împărat şi proletar, «conceptele socialiste» nu pot fi atribuite lui Rousseau, ci unor gânditori francezi ulteriori.

Dar, făcând abstracţie de asemenea observaţii, dintre care multe sunt de amănunt, importantă rămâne temeinicia, sugestivitatea şi căldura cu care a fost scrisă această teză de doctorat. Că Amita Bhose e un prieten de nădejde al poporului român, un ambasador competent al culturii române în patria sa - iată ce ştiam de mult. Iar felul cum teza de doctorat a Domniei sale consfinţeşte asemenea stări de fapt e mai mult decât concludent. Să ni se permită a cita câteva pasaje elocvente, în sensul amintit, din încheierea tezei: «Deşi orientalismul a avut un impact mai pronunţat în literatura germanâ decât în cea engleză, o dată cu trecerea valului romantismului a trecut şi el. Sufletul indian n-a fost, nici n-a putut să fie transplantat în solul apusean. [ ... ]

Astăzi Anglia a uitat Imnurile lui Jones. În Germania, Divanul lui Goethe şi Ideile lui Herder constituie o preocupare pentru specialişti. [ ... ] Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ara sa» (p. 155). Personal, aşa credeam şi noi, încă de mult, însă ne era peste mână s-o spunem. Acum aflăm despre aceasta prin intermediul unei demonstraţii stringente, păzind toate rigorile lucrului tiintific. E pe deplin indreptăţit, prin urmare, ca autoarei tezei de doctorat despre Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu să i se acorde titlul de doctor în filologie." (Referat privind teza de doctorat "Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu" - de Amita Bhose.)
Prof. dr. D. Pâcurariu, decanul Facultăţii de Limbă fi Literatură Română a cărei doctorandă era Amita Bhose, descoperă punctul forte al lucrârii în faptul că elucidează deplin datele obscure sau vagi ale întâlnirii lui Eminescu cu cultura şi mitologia Indiei: "Doctoranda Amita Bhose, autoarea tezei Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu, este o distinsă cercetătoare indiană, bună cunoscătoare a limbii fi a literaturii noastre, din care a tradus fi despre care a scris articole şi studii publicate în India şi la noi. Lucrarea de faÎà, prezen-tată ca teză de doctorat, este rezultatul unor cercetări efectuate de-a lungul mai multor ani. Problema influenţei indiene asupra lui Eminescu a preocupat şi pe unii exegeţi români ai autorului Luceafărului, în cadrul unor studii de ansamblu privind opera şi personalitatea poetului. Dar e prima dată când acestei probleme îi este consacrată o lucrare specială, amplă şi temeinică, de către un specialist în indianistică, format în mediul culturii indiene, excelent cunoscător, în acelaşi timp, al culturii române.

Folosind o întinsă bibliografie, românească şi străină, dar îndeosebi, apelând, pentru prima oară în exegeza eminesciană la texte originale ori traduse indiene, la discutarea, în paralel, a acestor texte cu unele texte eminesciene, autoarea tezei a izbutit să clarifice deplin laturi obscure sau încă vag elucidate ale legăturilor lui Eminescu cu mitologia şi gândirea indiană. Astfel de clarificări, multe de un caracter în întregime inedit, oferă lucrarea în capitolele centrale, cele mai ample, de altfel: Ecouri ale lui Kalidasa, Întâlnirea cu buddhismul şi Trecerea la «Vede», dar şi în capitolele premergătoare servind de introducere şi de cadru demonstraţiei esentiale: India în romantismul european, India în conştiinţa poporului român, India în conştiinţa lui Eminescu şi De ce Eminescu a fost atras de India?, cu precizări interesante şi utile, unele cu totul noi, privind apariţia şi dezvoltarea interesului pentru cultura indiană în Europa, în România şi în conştiinta celui mai mare poet român.

Susţinută de o documentare amplă, în bună parte inedită, elaborată cu sobrietate şi cu o mare rigoare, teza Amitei Bhose reprezintă o contribuţie exegetică de reală originalitate şi valoare în cadrul studiilor eminescologice. Tipărită, ea se va înscrie, fără îndoială, în rândul lucrărilor de referinţă dedicate marelui poet. Autoarea tezei merită să primească titlul de doctor în filologie şi, în acest sens, o recomand cu toată căldura." (Referat.)

Reputat istoric al culturii, Virgil Cândea salută în lucrarea Amitei Bhose demonstraţia convingătoare că Eminescu nu s-a întâlnit cu spiritualitatea indiană doar prin intermediere europeană, teoretică, livrescă, ci a mers în genere la sursă, invăţând sanscrita, traducând singur şi sprijinindu-se tot timpul în demersul său filozofic şi literar pe argumente filologice. Teza i se pare de aceea "o lucrare de referinţă pentru eminescologi", pe care o doreşte cât mai curând editată: "Este, neîndoielnic, un lucru cu totul rar ca atenţia unui cercetător indian să se fi aplecat asupra motivelor hinduse din creaţia eminesciană cu preocuparea unor rezultate exhaustive înfăţişate într-o lucrare de severitatea şi eruditia tezei de doctorat. În aceasta stă valoarea lucrării d-nei Amita Bhose. Autoarea cunoaşte bine cultura şi limba română şi a dovedit capacitatea de a studia comparativ cugetarea şi scrisul nostru cu cele din patria sa (v., de pildă, comunicarea sa de la Freiburg - 1973, recent publicată, despre influenţele hinduse asupra lui Cantemir).

Nădăjduim că şi în ce priveşte interpretarea doctrinelor hinduse d-na Amita Bhose a adoptat, în teza sa, o atitudine tradiţională, neinfluenţată de curentele moderniste de interpretare, prea puternic marcate, din păcate, de înţelegerea europeană, «paternalistă», a Vedelor. Altfel, confruntarea încercată în teză s-ar rezuma la întâlnirea dintre Eminescu şi o gândire hindusă aşa cum o putea el cunoaşte prin filtrul deformant al indianiştilor germani din vremea lui. Dar autoarea ne asigură, în concluziile tezei, că întâlnirea la care ne referim a fost directă, autentică. Diagnosticul d-nei Bhose asupra hinduismului lui Eminescu trebuie să fie, aşadar, sub toate raporturile autorizat şi este sigur că teza sa va rămâne o lucrare de referinţă pentru eminescologi. Din rezu¬matul pe care l-am citit rezultă acribia cercetării, bibliografia bogată, apelul nu numai la opera eminesciană publicată, dar şi la partea inedită, din manuscrise, cunoaşterea studiilor de până acum despre scrisul Poetului ca şi a mediului de cultură în care s-a format. Fireşte cu particulară atentie la stadiul indianisticei europene în anii studiilor sale, aceasta pentru detectarea căilor de contaminare posibile.

Deosebit de valoroase, pentru că probante în ce priveşte capacitatea Poetului de a pătrunde până în nuanţele gândirii hinduse mi se par argumentele filologice (p. 20-21) care vădesc, cum arată autoarea, «că el a ştiut sanscrita atât de bine, încât a putut să diferentieze nuanţele unui text» şi chiar dacă a folosit traduceri moderne intermediare a putut să-şi perfecţioneze propria traducere «confruntând-o cu textul original sanscrit». Exemplele citate sunt convingătoare şi insist asupra acestui punct, deoarece chestiunea este hotărâtoare. Se ştie că principala obiecţie adusă de autorii avizaţi de azi cugetătorilor sau «specialiştilor» europeni din secolul trecut, care pretinzând că au înţeles gândirea hindusă nu făceau decât să o mistifice potrivit propriilor lor concepţii foarte romantice şi foarte europene, principala obiecţie deci privea barierele doctrinare şi lingvistice. Incapacitatea europeanului de a concepe starea de «eliberare» (skr. moksa sau mukti) altfel decât în termeni creştini a dus la falsa traducere a acestor termeni prin «mântuire», ceea ce denatura orice comentariu al textelor vedice cu această temă. Aceasta a dus la faptul regretabil că Schopenhauer a văzut în buddhism un fel de moralism pesimist şi că a aflat în Vedanta numai «consolare», sau că Paul Deussen ajunsese să creadă că poate explica hinduşilor înşişi adevăratul înţeles (pierdut de ei!) al doctrinei lor tradiţionale.

În lumina criticii contemporane a indianisticei germane din secolul trecut Inţelegem că, din nefericire, în universităţile din Viena sau Berlin, Eminescu nu era deloc bine plasat pentru un contact autentic cu gândirea hindusă, şi d-na Amita Bhose are dreptate afirmând (p. 22) că «sufletul indian n-a fost, nici n-a putut să fie transplantat în solul apusean». Aprecierea autoarei că Eminescu a putut avea o înţelegere deplină a textelor sanscrite, înţelegere datorată apelului competent la originale, ca şi sentimentul autoarei că Eminescu a fost capabil «să integreze sufletul indian spiritualităţii poporului său», ceea ce «nu s-a adeverit nici în Anglia, nici în Germania» mi se par concluziile care conferă cea mai înaltă valoare tezei d-nei Bhose. Această teză ar trebui curând publicată. O sugestie Editurilor Minerva sau Univers." (Referat asupra tezei de doctorat a d-nei Amita Bhose.)

Pentru prof. dr. Cicerone Poghirc, investigaţia Amitei Bhose este o prelungire şi completare fericită a tatonărilor în acest domeniu a unor antecesori iluştri precum G. Bogdan-Duică, D. Caracostea, D. Murăraşu, M. Djuvara, Cezar Papacostea şi nu în ultimul rând G. Călinescu, dar cu deosebirea fundamentală că autoarea este familiarizată cu textele indiene care i-au stat poetului ca model şi chiar cu o bibliografie mai largă a problematicii, în special din spaţiul anglofon, existentă în momentul formării intelectuale a lui Eminescu. Recomandă totuşi o anume prudenţă în acreditarea ideii că Eminescu ar fi cunoscut toate titlurile menţionate şi chiar în aprecierea ca directe a unor influenţe care pot fi afinităţi primordiale între "cultura veche indiană" şi "cultura populară românească", venind dintr-un fond comun iniţial, indo-european, prin antichitatea greco-romană şi Cărţile populare: "Tema aleasă de candidată este, fără îndoială, una din problemele majore ale exegezei operei lui Eminescu. Până acum s-au făcut unele încercări de precizare a cunoştinţelor lui Eminescu despre India (G. Călinescu) şi s-au stabilit unele apropieri între câteva idei eminesciene şi originalele indiene (G. Bogdan-Duică, D. Caracostea, D. Murăraşu, M. Djuvara, C. Papacostea), dar o cercetare de ansamblu a problemei îşi făcea simţită lipsa în interpretarea ştiinţifică a operei lui Eminescu.

Lucrarea Amitei Bhose vine deci să umple o lacună însemnată a istoriei literare româneşti. Spre deosebire de predecesori, autoarea posedă, pe lângă o bună cunoaştere şi o meditaţie personală asupra poeziei lui Eminescu (ca traducătoare a operei acestuia în limba sa natală, bengali), o familiarizare cu textele indiene, care le-a lipsit tuturor cercetătorilor români. Pentru a se documenta, autoarea a parcurs, pe lângă textele originale, o bibliografie impresionantă de peste 300 de titluri (p. 165-182). Rezultatul investigaţiilor s-a concretizat treptat într-o serie de studii publicate în reviste româneşti şi străine, închegându-se în cele din urmă într-o viziune globală deosebit de armonioasă asupra rostului componentei indiene în gândirea lui Eminescu.

Prima parte a lucrării (capitolele I-III) constituie o delimitare în cercuri concentrice din ce din ce mai restrânse a cunoştinţelor lui Eminescu despre India şi a surselor acestor cunoştinţe: I. India în romantismul european, II. India în conştiinta poporului român, III. India în conştiinta lui Eminescu. Capitolul al IV-lea (De ce Eminescu a fost atras de India?) fundamentează ideea deosebit de preţioasă că influenţa indiană nu e la Eminescu un element exterior, impus de modă sau de capricii de lectură, ci o necesitate interioară, o potrivire structurală. Ultimele trei capitole studiază concret această influenţă în trei momente esenţiale: V. Ecouri ale lui Kalidasa, depistate de autoare în operele de început VI. Întâlnirea cu budismul, evidentă în poemele Epigonii, Mureşanu, Împărat şi proletar, Rugăciunea unui dac ş.a.; VII. Trecerea la «Vede», moment de vârf atât în ceea ce priveşte intensitatea şi caracterul, organic al influenţei indiene, cât şi în ceea ce priveşte forţa de creaţie eminesciană (Scrisoarea I, Luceafărul etc.).

Dintre contribuţiile cele mai remarcabile şi mai originale ale autoarei menţionăm:
1.Inventarul deosebit de bogat de traduceri din opere indiene şi studii asupra acestora în diverse limbi, existente în momentul Eminescu. Acest repertoriu, cu mult mai vast decât cel întocmit de G. Călinescu, este prezentat cu prudenţă de autoare ca un maximum posibil, a cărui influenţă urmează a fi demonstrată, opus unui minimum constituit numai din numele şi operele menţionate expres de Eminescu sau pomenite în amintirile despre poet, singurele luate în considerare anterior.

2.Prezentarea pentru prima dată în istoria literară românească a tuturor textelor care i-au stat ca model, atât în variantele, de obicei germane, pe care le-a consultat poetul, cât şi în forma lor originală, sanscrită, sau în unele traduceri recente, mai apropiate de original.

3. Stabilirea nu numai a unor influenţe directe, ci şi a unor corespondenţe structural-tipologice între gândirea şi poezia lui Eminescu şi cea indiană, atât cea antică (Kalidasa, de exemplu), cât ci modernă (Rabindranath Tagore).

În legătură cu aceasta, fiind vorba de unele idei susţinute pentru prima dată în literatura de specialitate, se pot face fără îndoială şi unele obiecţii critice sau rezerve metodologice:
a. Ar trebui făcută o distincţie mai tranşantă între influenţele propriu-zise, oricât ar fi ele de impregnate de personalitatea lui Eminescu, şi simplele concordanţe structural-tipologice. Cazul tipic pentru acestea din urmă sunt în primul rând asemănările cu Tagore, deşi şi în acest caz există şi explicaţia unei influenţe comune asupra amândurora. Simple concordanţe structurale ni se par şi asemănările cu Kalidasa, deşi lectura Sakuntalei de către Eminescu este un fapt evident. Cerul «cu-alte stele, cu-alte ramuri, cu alţi zei» nu poate fi decât cerul Eladei, cum ne indică în mod expres invocarea Venerei. Schimbarea bruscă de atitudine, comună lui Eminescu din Venere şi Madonă şi regelui Duşyanta din Sakuntala, are cauze cu totul diferite: în cazul lui Duşyanta e vorba de un procedeu specific literaturii sanscrite, «întunecarea minţii» ca sursă de peripeţii dramatice, în cazul lui Eminescu antiteza ca procedeu favorit al romanticilor. Investigaţia influenţelor şi a asemănărilor tipologice se face în vremea noastră cu mijloace ştiinţifice complet deosebite şi distincţia mai netă a acestor două tipuri de concordante ar face lucrarea şi mai convingătoare.

b.Pe linia acestor delimitări atragem atenţia, aşa cum am făcut-o şi anterior, că pe lângă diferitele influenţe indiene directe şi indirecte (Cărţile populare, de ex.), există între cultura veche indiană şi cultura populară românească unele afinităţi primordiale, care provin din fondul comun iniţial, indo-european. Acestora, şi nu unor influente în ultimă instanţă culte, prin Alexandria, Bagdad sau antichitatea greco-romană (p. 11-12), trebuie să atribuim acele adânci afinităţi de structură, care ne-au făcut în timpurile moderne să vedem în cultura indiană o lume mai apropiată nouă decât altor popoare, aşa cum observa L. Blaga. Este drept că cercetările în această privinţă lipsesc şi întreprinderea lor trebuie făcută cu alte mijloace şi nu intră în obligaţiile autoarei.

c. Prudenţa autoarei în a admite posibilitatea cunoaşterii prin engleză a unor opere sanscrite de către Eminescu ar trebui accentuată şi, ca urmare, titlurile englezeşti din lista de lucrări (p. 26-35) ar trebui introduse în paranteză, dacă nu chiar înlăturate.
c.Credem că trebuie renunţat la identificarea greşită a Nirvanei cu sinuciderea, făcută de N. Tertulian (p. 96), iar Nirvana «colectivă» dorită de Mureşanu poporului său ni se pare destul de îndepărtată de spiritul individualist al buddhismului. De altfel, pentru sursele poemului Mureşanu trebuie neapărat luată în considerare recenta lucrare a lui M. Vornicu (R.I. T. L, 24, 1975).

Fără îndoială, un subiect atât de vast ci controversat poate admite şi alte interpretări. Puţine sunt însă lucrurile care i se pot reproşa autoarei, şi demonstraţia în ansamblu este solidă şi convingătoare. Nu putem să nu felicităm autoarea şi pentru măiestria cu care mânuieşte limba românească.

Un sanscritolog de origine română caracteriza nu de mult, într-o revistă străină de prestigiu (A. Roşu, în Z.D.M.G.), într-o formulă superficială şi obraznică, indianismul lui Eminescu drept «un simplu ecou danubian al romantismului european» şi cercetările asupra lui drept «un dosar al erorilor». Este meritul lucrării de faţă de a fi demonstrat cu probe convingătoare exact contrariul - influenţa profundă şi afinităţile structurale dintre gândirea lui Eminescu şi cea indiană, fapt fundamental pentru exegeza eminesciană.
Considerăm pe deplin îndreptăţită acordarea titlului de doctor în filologie autoarei şi propunem publicarea lucrării." (Referai asupra lucrării ,,Influenţa indiană asupra gândirii lui Erninescu ", prezentată ca teză de doctorat de Amita Bhose.)

Solicitată de Universitatea Bucureşti să se pronunţe asupra tezei de doctorat a Amitei Bhose, doctor în filologie Nina Stănculescu Zamfirescu, cunoscută şi din exegeza brâncuşiană, are - citind-o - ceea ce numeşte o veritabilă "revelaţie". După travaliul filologic al lui Perpessicius şi sintezele lui D. Murăraşu, D. Caracostea, G. Călinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eugen Todoran, George Munteanu, Edgar Papu etc., nu i se mai păreau posibile mutări de accent în domeniu. Le constată însă, cu măgulitoare surprindere, în lucrarea cercetătoarei indiene, unde descoperă o nouă situare a lui Eminescu ca poet naţional şi universal, o "reaşezare". Ba mai mult, observă că o dată cu abordarea acestei problematici, teza reuşeşte să readucă în atenţie şi să "clarifice" peremptoriu câteva probleme generale care ţin de "evoluţia spirituală a poporului" român. Chiar dacă nu îi creditează toate ipotezele comparatiste, autoarea referatului i le acceptă ca rod al unei sensibilităţi speciale, feminine, şi ca premise de studiu trezitoare de noi orizonturi de cercetare: "La solicitarea dvs. de a vă transmite unele observaţii referitoare la teza de doctorat a prof. Amita Bhose, scriitoare indiană, Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu, vă comunic că am citit manuscrisul integral al lucrării, care a constituit pentru mine o revelaţie.

Lucrarea se impune de la primele pagini şi se susţine pe tot parcursul desfăşurării ei printr-o serioasă documentare, printr-o logică strânsă, care înlătură orice suspiciune de diletantism sau superficialitate. De-o mare soliditate arhitecturală, ea constituie o contribuţie esenţială pentru cunoaşterea şi înţelegerea mai deplină a marelui nostru poet naţional, deţinător astăzi a numeroase exegeze de competenţă şi remarcabile studii sintetice. Până la această lucrare presupuneam, mai cu seamă în urma monumentalei opere de valorificare a tezaurului eminescian efectuată de Perpessicius, şi după adâncile, substanţialele analize şi interpretări aduse de: prof. Edgar Papu, Zoe Dumitrescu¬-Buşulenga, George Călinescu, Eugen Todoran, George Munteanu, D. Caracostea etc., că figura marelui poet şi-a găsit în literatura noastră conturarea deplină, în toate implicaţiile ei şi pe măsura vastităţii personalităţii sale. Consideram că au fost reliefate până la epuizare deopotrivă adâncile rădăcini naţionale, precum şi apartenenţa sa la întreaga spiritualitate universală, situându-l printre cei mai de seamă exponenţi, de o factură puternic românească, ai unei întregi frământări artistice pe scară mondială (în speţă europeană).

Şi iată că tocmai în această situare a lui Eminescu - ca poet naţional şi ca poet universal - lucrarea d-nei Amita Bhose se înscrie ca o deosebit de valoroasă şi importantă «reaşezare» a întregei problematici. Eminescu se dezvăluie, în urma unei stringente argumentări şi a unei impresionant de competente şi minuţioase documentări aparţinând unei întregi filiaţii de gândire şi simţire care-l leagă - şi o dată cu el ne leagă şi ne-a legat de-a lungul întregei noastre dezvoltări culturale - de India într-un mod nebănuit. Sensibila scriitoare indiană, exponentă a întregii sale tradiţii culturale indiene, a simţit pregnant încă din primul său contact cu poezia lui Eminescu asemănarea profundă a acesteia cu lumea ei proprie, asemănare de simţire, de înţelegere a vieţii, a naturii, a tuturor problemelor esenţiale ale viziunii sale poetice, şi adesea chiar prin elementele de stil folosite. Fără să se lase «ambalată» de această descoperire uluitoare şi nemaiîntâmplată în cazul contactului său cu alte literaturi şi alti poeţi europeni, d-na Amita Bhose a depus o muncă susţinută şi îndelungă «de furnică» pentru a se documenta în privinţa întregii influenţe a gândirii indiene asupra culturii folclorice şi culte a poporului nostru, precum şi a tuturor posibilităţilor personale ale lui Eminescu de a cunoaşte gândirea şi cultura indiană atât de puternic exprimată în opera sa.

Rezultatul acestei strădanii ne este prezentat astăzi sub forma tezei de doctorat, în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
Această teză, despre care nu ne îndoim că va rămâne în patrimoniul nu numai al studiilor eminesciene, dar şi al istoriei culturii noastre în totalitatea ei, rodul muncii unei reprezentante viguroase a culturii indiene, desţeleneşte şi clarifică o serie întreagă de probleme legate direct de evoluţia spirituală a poporului nostru, a cărui una dintre cele mai strălucitoare culmi este Eminescu.

Acest merit esenţial al lucrării, expus doar în linii generale, ar putea fi analizat şi susţinut prin nenumărate exemple şi trimiteri directe la teză, propriu-zis la toate şi la fiecare dintre substanţialele, pertinentele studii pe care autoarea le face asupra pătrunderii culturii indiene în Europa în genere şi în epoca lui Eminescu îndeosebi, asupra cunoaşterii literaturii indiene pe teritoriul ţării noastre în decursul secolelor, asupra cunoaşterii de către Eminescu a indologiei, a scrierilor indiene, şi chiar a limbii sanscrite, a afinităţilor acestuia cu aria de cultură indiană în totalitatea ei, precum şi a influenţelor directe de conţinut şi de formă pe care aceasta le-a avut asupra lui. Totul este urmărit pe manuscrise, pe situaţii concrete reale, expuse în amănunţime, nimic nu este lăsat la simpla «impresie» şi la voia întâmplării.

Era firesc faţă de complexitatea şi vastitatea temei pe care şi-a propus să o cerceteze până la ultimele sale limite şi implicaţii ca unor evidenţe riguros ştiinţifice să li se adauge şi unele ipoteze, nu mai puţin importante, care să necesite o ulterioară aprofundare, ca aceea a legăturii dintre Sakuntala şi Venere şi Madonă, precum şi alte legături dintre unele poezii anume cu texte bine definite din Vede, Upanişade şi scrieri buddhiste.

Vom remarca de asemenea unele preţioase contribuţii cu un caracter mai mult de eseu, depăşind stricta cercetare ştiinţifică a problemei, ca urmare a deosebitei sensibilităţi - putem spune: feminine - de abordare a temei. Cum ar fi de exemplu apropierea pe care autoarea o face între poezia lui Eminescu şi cea a lui Tagore. Cei doi poeţi, care n-au avut cum să se cunoască şi cu atât mai puţin să se influenţeze în vreun fel oarecare, se întâlnesc totuşi printr-un mod asemănător de a concepe lumea, viaţa, societatea, natura.

Analiza legăturii dintre viziunea poetică a lui Tagore şi a lui Eminescu subliniază o trăsătură de bază a întregii lucrări, care porneşte de la intuiţii şi-şi caută apoi, cu perseverenţă, argumentele faptice şi logice. De aceea, deşi procură un vast material documentar, în bună parte inedit, de o mare rigurozitate şi seriozitate, lucrarea depăşeşte simpla prezentare şi înregistrare a unor date şi se înscrie ca o puternică contribuţie personală la demararea unor întregi orizonturi în care tara noastră şi India sunt implicate.
Ca urmare, consider că ne găsim în faţa unei teze de doctorat de o valoare cu totul deosebită, care necesită cât mai grabnica publicare, deopotrivă în limba română, cât şi în limbi de circulaţie universale. Este o lucrare de care va trebui să se ţină seamă de acum înainte în orice referinţă la opera eminesciană. Ea lărgeşte orizonturile poetului nostru naţional şi totodată şi ale culturii româneşti pe plan universal. Iar autoarea merită cu prisosinţă să i se acorde titlul de doctor în ştiinţele filologice la Universitatea noastră." (Referat.)

Un alt cunoscut cercetător ştiinţific al Institutului de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu", Marin Bucur, se arată, fără nici o disimulare, extaziat în faţa tezei Arnitei Bhose şi o numeşte - posibilă sugestie - chiar cu titlul pe care îl va purta peste trei ani, când va fi editată. Marin Bucur vede originalitatea lucrării în faptul că Eminescu este privit "de departe", pe un traseu invers ca pând acum în exegeza sa, dinspre spiritualitatea indiană spre cea europeană, în care a irupt. Rezultatul i se pare cu adevărat strălucit: coagularea în peisajul romantismului european a unui spaţiu spiritual indian "recreat", un fel de "joc secund" eminescian, dând lumină şi relevanţă întregului curent. El consideră teza o "excepţie" între cercetările întreprinse de autori din afara spiritului cultural românesc, fapt pentru care o numeşte tot timpul pe Amita Bhose Doamnă, cu majusculă: "Scriitoarea şi cercetătoarea indiană, Doamna Amita Bhose, cunoscută şi apreciată unanim în lumea specialiştilor români, prezintă o teză de doctorat la nivelul celor mai bune teze pregătite de specialiştii din ţară. Tezele de doctorat pregătite de străini, cu rare excepţii, sunt lucrări de obţineri de diplome, acceptate de profesori şi de comisii cu un procent evident de generozitate intelectuală.
Doamna Amita Bhose este o excepţie. Ea nu scrie o teză din afară, desfăşurând mecanic bibliografia obligatorie. Doamna Amita Bhose ne dă un nou Eminescu: un Eminescu văzut de departe, direct din spaţiul absolut al filozofiei şi spiritualităţii indiene. Această eminentă cercetătoare indiană întreprinde una dintre cele mai originale sinteze în bibliografia eminesciană modernă din secolul nostru. Apare un spaţiu spiritual indian recreat de Eminescu, eminescianizat, - şi apare un geniu european care adaugă un spor de lumină acestui univers. Eminescu şi India este o operă originală, de concepţie şi de studiu riguros. Este una dintre cele mai frumoase cărţi scrise vreodată de un străin despre Eminescu... Dar, Doamna Amita Bhose, scriind despre Eminescu, nu mai este o «străină» pentru noi.
Recomand entuziast această teză pentru acordarea titlului de doctor Doamnei Amita Bhose." (Referat la lucrarea "Eminescu şi India" de Amita Bhose.)

Un referat şi mai entuziast, dar şi mai consistent, persuasiv atât în demonstrarea meritelor lucrării, cât şi în expozeul şi rigoarea obiecţiilor, este cel semnat de Dan Zamfirescu, care consideră lucrarea Amitei Bhose "un studiu temeinic şi sistematic", capital pentru exegeza eminesciană, menit să ne scape de un complex de inferioritate şi să ne dea certitudinea "vocatiel universale a culturii noastre". Argu¬mentul esenţial este, după Dan Zamfirescu, "descoperirea" epocală a Amitei Bhose că în opera lui Eminescu se produce o "sinteză" perfectă a spiritului european cu cel indic, neregăsibilă nicăieri, la antecesori sau contemporani, în dimensiunile şi cu inefabilul expe¬rienţei culturale eminesciene.

Obiecţiile au toate îndreptăţire şi tind să atenueze în genere, la o dezvoltare posibilă a tezei, verva comparatistă a autoarei şi când nu i se pare a avea adecvare, fiind speriat că ea ar putea ruina încrederea şi în ipotezele fericite: "Sub un titlu nu întru totul adecvat, d-na Amita 1Bhose ne dă o lucrare esenţială, nu numai despre Eminescu, ci şi despre orizonturile culturii româneşti în genere. Pasiunea lui Eminescu pentru India şi spiritualitatea ei plutea, până acum, în norii legendei. Era un loc comun, dar în acelaşi timp o necunoscută a «ecuaţiei» geniului eminescian. Fiindcă nimeni nu a dispus de instrumentele necesare pentru a transforma legenda într-un studiu temeinic şi sistematic.

Sanscritologii şi indianiştii noştri n-au găsit de cuviinţă să adâncească valorile româneşti din perspectiva formaţiei şi informaţiei lor atât de rare. Şi totuşi, una din căile esenţiale de a valorifica pregătirea lor de specialitate este tocmai aceasta, cum o demonstrează Amita Bhose, care nu ne dă aici un simplu studiu de literatură comparată, ci un model de redescoperire a literaturii române în coordonate noi. De consolidare, totodată, a acelei imagini goetheene despre Eminescu, pentru care pleda cândva Călinescu, deşi într-o manieră contradictorie, dar pe care a argumentat-o pasionat, de curând, C. Noica. Ne întrebăm mereu ce audienţă are Eminescu în lume. Este rezultatul unui vechi complex de inferioritate care ne face să cerşim certificate de genialitate de la străini. Este însă esenţial să ştim ce audienţă a avut universul în Eminescu, spre a şti ce posibilităţi are geniul românesc pentru sine şi pentru lume. E ceea ce încearcă să arate d-na Bhose. Şi de aceea nu cred că titlul este bun, fiindcă nu e vorba de o «influenţă» în sensul în care putem vorbi de influenţa categorică a romantismului german asupra lui Eminescu, ci de o adevărată dimensiune indică a sufletului eminescian. Eminescu a tins spre India cu o stranie chemare interioară, a căutat-o, a impropriat-o geniului său de o manieră ce transcende simpla influenţă. Tocmai această osmoză aproape inefabilă, uneori la limita dintre certitudine şi ipoteză, între geniul eminescian şi geniul Indiei, reuşeşte s-o intuiască şi să o demonstreze în bună măsură această teză de doctorat, care este fără îndoială una din lucrările capitale între studiile eminesciene.

Mărturisesc că nu toate exemplele şi toate demonstraţiile d-nei Bhose m-au convins, şi probabil pe amănunte lucrarea mai trebuie consolidată şi nuanţată, dar adevărul ei de ansamblu este masiv, se impune cu puterea evidenţei, aş zice, reprezintă o victorie în bătălia esenţială ce o dă autoarea: de a ne convinge de necesitatea forării necontenite în această direcţie. Strategia aleasă ni se pare magistrală: pe de o parte raportarea la vechile izvoare indice, pe de alta la experienţa unuia din cei mai mari poeţi ai Indiei moderne, Tagore. D-na Bhose asediază consimţământul nostru la teza sa cu un arsenal bine ales, convinge categoric sau ne lasă pe ganduri, oricum ne inoculează o nouă mândrie pentru Eminescu şi ne înzestrează cu o nouă certitudine a vocaţiei universale a culturii noastre, menită a fi, probabil, în secolul ce vine, cultura-pivot a unei vaste sinteze spirituale planetare, spre care omenirea se îndreaptă implacabil. Spre această
misiune arăta profetic Dimitrie Cantemir, când împletea pentru prima oară organic, într-o operă individuală, Europa cu Asia şi Africa. Al doilea care va privi spre India va fi Hasdeu (şi nu trebuie ca autoarea să-l ignore între cei ce i-au servit ca exemplu lui Eminescu), dar mărginindu-se la factorul lingvistic şi istoric. Eminescu este însă, ca şi Cantemir, un integrator al spiritualităţii Asiei în însăşi substanţa noastră sufletească. După ei va veni Mircea Eliade, care este deopotrivă un fervent al lui Cantemir şi Hasdeu, precum şi al lui Eminescu (la bibliografie totuşi nu-l găsesc pe Eliade), mărturisind aceeaşi nostalgie indică ce-l determina pe Brâncuşi să facă o carte de căpătâi din tibetanul Milarepa (fapt ce ar trebui amintit).

Deci, puternica afinitate a culturii române pentru imensul spaţiu asiatic cutreierat prima oară cu piciorul de Nicolae Milescu (primul ce descrie Siberia şi China) are o pleiadă de mari reprezentanţă ce se succed din veac în veac: Milescu în sec. XVII, Cantemir în XVIII, Eminescu şi Hasdeu în XIX, Eliade în veacul nostru. Marea importanţă a tezei d-nei Bhose este de a ne fi arătat cum Asia şi India devin cultură românească într-o creaţie de valoare universală. Finalul tezei este din acest punct de vedere impresionant şi va deveni o pagină de antologie a conştiinţei de sine a culturii române: «Eminescu n-a scris aproape nimic despre India; n-a fost indianist propriu-zis. Prin scrierea sa proprie el a unit spiritualitatea indiană cu cea românească, două culturi atât de apropiate, dar din nefericire atât de despărţite. Efectuând astfel o armonică sinteză a celor două literaturi, Eminescu a împrospătat cultura românească şi astfel a realizat visul lui William Jones...

Speranţa lui Jones nu s-a adeverit în Apus. Sinteza celor două culturi nu s-a realizat nici în Anglia, ţara lui Jones, nici în Germania. Deşi orientalismul a avut un impact mai pronunţat un literatura germană decât în cea engleză, o dată cu trecerea valului romantismului a trecut şi el. Sufletul indian n-a fost, nici n-a putut să fie transplantat în solul apusean. În schimb, poetul ţării Mioriţei l-a integrat spiritualităţii poporului său. Astăzi, Anglia a uitat Imnurile lui Jones. În Germania, Divanul lui Goethe şi Ideile lui Herder constituie o preocupare pentru specialişti. Dar prin scrierile lui Eminescu, imaginea cosmogoniei şi concepţia Nirvanei indiene s-au integrat literaturii române pentru totdeauna. Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa.»

Consider prezenta teză de doctorat un eveniment cultural, o zi de aur în istoria conştiinţei culturale naţionale şi putem trece numele d-nei Bhose în cartea de onoare a marilor spirite de departe ce ne-au ajutat să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine.
Fără îndoială, această teză va trebui neapărat să fie tipărită şi apoi tradusă într-o limbă de circulaţie internaţională (engleza poate, deoarece n-avem o lucrare esenţială despre Eminescu în această limbă), dar pentru aceasta ea va mai trebui să fie consolidată în demonstraţia de amănunt, acum, după ce marele efort constructiv de ansamblu a fost dus la bun sfârşit atât de convingător. Pentru ediţia românească este de dorit ca textele din cărţile indiene să nu fie reproduse în englezeşte, ci date în româneşte, spre a înlesni urmărirea demonstraţiei. La fel citatele din Schopenhauer, care se cer traduse din nemţeşte, nu folosite în englezeşte. Şi paralela cu Tagore poate fi dezvoltată. Cred că această lucrare poate fi privită ca o machetă admirabilă a unui viitor monument, în două limbi: o versiune pentru români şi o altă versiune pentru lumea internaţională.

Eu cred că d-na Bhose, pomind de la această descoperire esenţială, a sintezei spiritului european şi indic în opera lui Eminescu, poate face o adevărată revoluţie în difuzarea mondială a creaţiei lui Eminescu, deoarece raportează pe marele nostru poet la o temă universală, ceea ce nu se întâmplă nici cu teza lui Alain Guillermou, nici cu cartea Rosei dell'Conte. Pentru ca un străin să le citească pe acelea, trebuie să fie mai întâi interesat de Eminescu, ceea ce creează un cerc vicios! Pe când demonstraţia d-nei Bhose face apel la interese mondiale contemporane, la interesul indianiştilor din lume şi din India propriu-zisă, şi-l pune să lucreze pentru gloria literaturii române în genere, căci se poate lua astfel act de această vocaţie planetară a culturii noastre. De altfel, d-na Bhose a abordat şi pe Cantemir. Deci, văd această teză transformată, şi cu concursul cărturarilor şi specialiştilor noştri, într-o mare carte despre misiunea actuală a literaturii române şi despre dovezile date în trecut pentru deschiderea ei euro-asiatică.

Tocmai de aceea autoarea trebuie să ia textul de fapt ca punct de plecare pentru o nouă aprofundare, spre a realiza această carte pe care a avut şansa să o schiţeze în linii atât de entuziasmante.
Într-o versiune pentru străinătate, ea va putea adăuga o exegeză eminesciană mai amplă. Deocamdată este un strălucit examen de afecţiune şi de înţelegere simpatetică a literaturii şi spiritualităţii româneşti, cum nu găsim multe între cei ce s-au ocupat de limba şi literatura noastră. Să sperăm că se va înţelege cât de mare este câştigul prin cucerirea unei energii aşa de alese.

Aş vrea să notez în încheiere unele observaţii mărunte.
- P. 10: de amintit poate paralela lui Herodot între geţi şi inzi.
- P. 11: mitul Dochiei este modem, de la Asachi, iar transformarea fetei fugărite în stană de piatră aminteşte transformarea lui Daphne urmărită de Apollo. Femeile românce se aruncau uneori în fântână să nu le prindă turcii sau tătarii. În genere trebuie să se evite paralelismele incerte, spre a nu se slăbi demonstraţia.
- Mioriţa nu predică non-violenţa, este un fapt evident, iar interpretarea ei fatalistă e forţată. Ciobanul zice «de-o fi să mor» nu că are să moară şi de asemeni «de eşti năzdrăvană», adică dacă ea prevede inevitabilul. Nu înseamnă că el nu se pregăteşte de luptă, dar în acelaşi timp, cu realismul nostru, acceptă şi cealaltă alternativă şi ia măsuri din timp. Contemplarea morţii este o notă românească foarte interesantă. Poporul român, spre deosebire de strămoşii săi daci, nu arde de dorul de a trece pe lumea cealaltă, considerând că viaţa este cea de aici şi sperând doar că în rai va fi cam tot aşa. Ciobanul vrea să rămână cu oile şi cu firea. Dar în acelaşi timp, nu are spaima morţii. Eminescu însuşi ne-a lăsat replica cea mai clară a Mioriţei: Mai am un singur dor.
-De răsfoit şi cartea lui Şăineanu despre Influenţa orientală asupra basmelor româneşti pentru legăturile cu India. Şi N. Iorga vorbea despre sursele indiene ale basmelor noastre.
-Pentru influenţa Alexandriei asupra lui Neagoe, pe lângă Cartojan, a se vedea zi lucrarea subsemnatului, unde am demonstrat că în cuvintele de vitejie ale lui Neagoe sunt întreţesute fraze luate ad literam din Alexandria. Deci, vitejia inspirată din această carte e mai veche decât vremea lui Mihai Viteazul. Pentru aceasta din urmă neapărat trebuie consultat şi citat vestitul memoriu academic al lui Iorga, Faze sufleteşti ţi cărţi reprezentative la români...
- P. 13: pentru răspândirea numelor Varlaam şi Ioasaf, scrisoarea lui Neagoe către cele două slugi călugăriţe, Varlaam şi Ioasaf, în ediţia Învăţăturilor, citată la bibliografie.
- P. 15. La Brâncuşi: interesul pentru Milarepa.
- Despre Sadoveanu, nimic la interesul pentru India?

În genere, primul şi al doilea capitol dau impresia de schiţă sumară, care pentru tipar va trebui foarte serios lucrată, pe o bibliografie solid asimilată. Însăşi redactarea trebuie să sugereze temeinicia informării. Ce se ştia despre India la data când vine în Apus Eminescu este nu o introducere, ci o parte esenţială a tezei! Ce se făcuse în România până la Eminescu, idem! Văd la bibliografie unele articole ce ar putea fi mai bine exploatate. Să nu se uite nici Cipariu, primul mare orientalist român după Cantemir, şi până la Hasdeu.
-P. 42. Versul despre Pumnul nu suportă o comparaţie cu concepţia indică, este limpede că e vorba de nemurirea geniului sau nemurirea creştină. În general, repet, să nu se clădească prea masiv pe nisip, ca să nu se creeze impresia că totul e construit aşa.
-P. 56: «lumea ce vorbea în basme» poate fi şi lumea homerică, fiind vorba de zeiţa greacă Venus. În general, paralela Sakuntala - Venere şi Madonă este foarte şarjată. Dar este esenţială observaţia că «nevoile sale sufleteşti l-au atras pe Eminescu spre India, Viena n-a fost decât un prilej fericit». Ea poate fi nucleul unei mai solide demonstraţii.
-P. 88. Nu văd de ce i se impută lui Eminescu faptul că n-a ajuns la idealism subiectiv urmând pe Schopenhauer. Şi nici nu este exact, dovadă nuvela Sărmanul Dionis, unde face tocmai o asemenea interpretare forţată a idealismului kantian spre a o folosi literar.
-P. 142. Cred că expertiza cunoştinţelor de sanscrită ale lui Eminescu nu trebuie făcută în treacăt, ca simplă afirmaţie. Ea merită un paragraf, dacă nu un capitol, în care să se discute ce s-a afirmat şi care este realitatea. Abia peste câteva pagini se aminteşte că un cercetător a pus la îndoială aceste cunoştinţe din greşeala unui titlu.

Toate aceste mărunte observaţii sugerează necesitatea unei continuări a muncii în această mină de aur pe care d-na Amita Bhose ne-a descoperit-o şi care se cere valorificată pentru gloria şi pentru progresul viitor al literelor naţionale. Nu pot să închei decât exprimând recunoştinţa pentru această contribuţie deosebit de preţioasă la descoperirea într-o lumină şi mai revelatorie a marelui nostru Eminescu, nefericitul geniu care nici astăzi n-are o ediţie completă a operelor şi cu al cărui nume se joacă ţurca în strategia şi antagonismele catedrelor universitare, după zicala «Uite catedra Eminescu - Nu e catedra Eminescu». Dacă măcar această lucrare va rămâne din episodul acestei catedre, va fi un câştig. Sper că doamna Bhose va găsi resursele interioare să transforme splendida machetă în monumentul aere perennius ce-i va înveşnici numele în cultura română." (Amita Bhose: Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu ".)

Criticul şi istoricul Fănuş Băileşteanu este impresionat de arhitec¬tura stilistică armonioasă şi sistematică a tezei, care se apropie de subiect în cercuri concentrice, pornind de la o informaţie vastă şi abundentă. El salută intuiţiile cercetătoarei, dar le supune unui examen exigent şi judicios, găsindu-le uneori inspirate şi cutezante, iar alteori forţate. De pildă, raportarea prea frecventă la Kalidasa i se pare neverosimilă şi excesivă în cazul poeziilor Lacul, Freamăt de codru sau 0, rămâi, unde cadrul silvan nu are nimic în comun cu peisajul exotic indian. De asemenea, amprenta Sakunta1ei asupra Leceafărului o consideră "posibil virtuală", dar alături de multe alte sugestii venite din folclorul autohton sau cultura modernă europeană. Îl lasă nedumerit şi apropierea Glossei de gândirea buddhistă, ştiind ce circulaţie geografică şi temporală diversă a avut motivul liric al "lumii ca teatru", exploatat de Eminescu în această poezie. În schimb, are regretul de a nu găsi amintită la acest capitol poezia Mai am un singur dor, pe care o vede ca pe o ilustrare poetică reuşită a conceptului de Nirvana. Aceste mici excese în demonstraţie şi câteva improprietăţi terminologice semnalate, uşor remediabile, nu îl opresc însă pe critic să vadă în lucrarea Amitei Bhose cea mai importantă contribuţie a deceniului '70-'80 la exegeza eminesciană: "După felul cum este prezentată în «rezumat», teza doamnei Amita Bhose are un caracter didactic şi progresiv- concentric, de la o sferă foarte largă, până la epicentrul interesului ei, subiectul cercetat, studiat, acesta din urmă, vis-a-vis de cultura indiană, atât în mişcările sale centrifuge, exterioare, cât şi în cele centripete, imanente operei, atât în influenţele precis detectabile, cât şi în afinităţile de spirit posibile la o minte genială - precum cea a lui Eminescu - care depăşeşte meteoric graniţele de timp şi spaţiu.

Pornind de la afirmaţia că amprentele gândirii indiene «se remarcă în mai multe opere ale poetului român», autoarea precizează încă de la început: «Această asemănare, atât în viziunea filozofiei, cât şi în imaginaţia poetică, uneori reprezintă o simplă coincidenţă (s.n.) şi alteori constituie dovezi certe ale influenţei unor texte indiene» (s.n.). Eminescu a putut să cunoască literatura şi cultura indiană «prin trei căi»: literatura romantică germană, literatura populară română şi textele indiene traduse în Europa».

După aceste prime clarificări, autoarea îşi începe investigaţia, pornind de la ceea ce Edgar Quinet a numit «Renaşterea orientală» în Europa. Sunt dezvăluite aici principalele traduceri din cultura indiană şi e remarcată influenţa acestora asupra gândirii unor filozofi şi poeţi (Goethe, Herder, Nietzsche, Schopenhauer), ale căror opere au fost cunoscute şi, adesea, asimilate organic de către Eminescu.

O altă «cale» de pătrundere a gândirii indiene în România o constituie «cărţile populare» (Varlaam şi Ioasaf, Sindipa etc.) venite, e drept, nu direct din India, ci prin traduceri greceşti sau slavone, ele însele, la rândul lor, traduceri din limba arabă sau persană - de mare popularitate în secolul al XVIII-lea şi cunoscute, evident, de Eminescu, alături de toate scrierile româneşti vechi, alături de operele croni¬carilor sau ale unor gânditori precum Neagoe Basarab sau Dimitrie Cantemir, ele însele, aceste scrieri vechi, cu unele influenţe din «cărţile de înţelepciune» ale Panciatantrei ale altor opere vechi orientale. Că există şi anumite similitudini între gândirea traco-geţilor şi cea indiană, între Mioriţa şi doctrina lui Buddha, rămâne de văzut, autoarea având dreptul să avanseze idei - interesante dacă demonstraţia convinge, sau, dimpotrivă, mai greu controlabile - incitante oricum pentru viitoare confruntări.

Apropiindu-se de biografia lui Eminescu, autoarea preia de la G. Călinescu afirmaţia că «pasiunea» poetului pentru India a început din fragedă copilărie. (La Cernăuţi, Eminescu a citit istoria antică a Indiei; lui Caragiale, îi povestea, în 1868, «multe lucruri despre India»). Ea urmăreşte apoi metodic contactul lui Eminescu cu filozofia şi gândirea indiană în timpul studiilor de la Viena şi Berlin, neuitând să consemneze şi desele «informaţii despre literatura, filozofia şi lingvistica indiană» din revista lui Hasdeu, Columna lui Traian. Paralel, autoarea începe să depisteze influenţele indiene «asimilate» în opera eminesciană. În Mortua est, «imaginaţia» poetului «se apropie intuitiv de cea din Upanisadele indiene». În Venere şi Madonă, lumea «ce gândea în basme şi vorbea în poezii» nu putea fi, zice doamna Amita Bhose, decât cea «a Indiei antice», sigur fiind - demonstrează autoarea - că, înainte de a o scrie , Eminescu citise Sakuntala lui Kalidasa. Remuşcarea finală a eroului din Geniu pustiu este apropiată de «acţiunea lui Duşyanta, eroul Sakuntalei».

Lărgindu-şi sfera investigaţiilor, adâncindu-şi analizele, autoarea nu se opreşte doar la similitudini de idei şi atitudini poetice, ci avansează şi spre interpretări stilistice mai subtile, susceptibile de observaţii realmente revelatorii. Influenţa Sakuntalei, de pildă, s-ar manifesta şi prin «dicţia ornamentată şi o intensă predilecţie pentru metafore» care «marchează stilul eminescian în Veneră şi Madonă». Neargumentată, afirmaţia rămâne discutabilă, dar o analiză concretă, pe text, o poate impune convingătoare, deşi, pe de altă parte, limbajul metaforic nu se poate circumscrie numai poeziei indiene (Mioriţa, de pildă, o alegorie, e o cascadă de metafore).

Chiar dacă «Eminescu a putut să-l cunoască în Actul III al Sakuntalei», "peisajul de pădure" din Lacul nu mi se pare a fi «tipic indian», poezia eminesciană respirând un naturism autohton. Fie chiar şi «tipic indian», peisajul Lacului poate, cel mult, revela o simili¬tudine, dar nu o influenţă. De altfel, însăşi autoarea precizează imediat că «înflorirea (!) dragostei în mijlocul pădurii provine la Eminescu în primul rând din influenţa folclorului român». Tocmai de aceea, dacă în ceea ce priveşte poezia O, rămâi se mai poate accepta un ecou livresc, mi se pare cam exagerat a găsi o influenţă a Sakuntalei şi în Freamăt de codru. Nimic nu probează o geneză cultă a acestei poezii.

În cazul poemului Luceafărul, simpla prezenţă a dramei geniului nu poate fi pusă, iarăşi, numai pe seama unei influenţe din opera lui Kalidasa, dar, oricum, fiind vorba de o sinteză în creuzetul căreia s-au topit multe gânduri şi idei, o apropiere de gândirea indiană rămâne virtual posibilă. Tot aşa cum, în finalul Epigonilor, sarcasmul la adresa contemporanilor s-a putut converti într-un pesimism de afinităţi buddhiste.

Şi Glossa este integrată «gândirii buddhiste», dar ataraxia poetului se bazează aici nici mai mult pe motivul «lumii ca teatru», care «se întâlneşte în toată filozofia greacă» (v. Perpessicius, Note şi comentarii la Glossa; cf. şi Tudor Vianu - Poezia lui Eminescu). O apropiere de poezia persană, ebraică sau arabă, ca şi de circulaţia motivului la vechii greci, la Shakespeare, la Cervantes, în operele Renaşterii şi - de ce nu? - o apropiere şi de poezia paremiologică românească se impune oricum mai pregnant decât numai trimiterea la gândirea buddhistă, posibilă şi ea în contextul mai larg al tuturor acestor influenţe. Caracterul gnomic, «simplitatea dicţiei» poate veni şi din aforistica indiană, dar mai evidente rămân afinităţile, cu, de pildă, versetele lui Omar Kayam, Hafiz sau Li Tai Pe, ori cu - de ce nu? - poezia gnomică a vechilor greci şi romani. În schimb, unele ecouri ale Nirvanei răzbat, după părerea mea, chiar în poezia Mai am un singur dor; autoarea nu discută însă această poezie.

Remarcabilă este analiza autoarei privind traducerile primei strofe din Imnul Creaţiunii, demonstrând nu numai profundele cunoştinţe filologice ale lui Eminescu, dar, mai cu seamă, adâncimea şi complexitatea gândirii sale poetice.
Cu unele mici excese (de genul celor comentate mai sus), cu unele mici imprecizii de limbaj, inerente unei asemenea întreprinderi, pe care autoarea şi le poate rectifica pe parcurs, pe măsură ce va stăpâni şi mai bine limba şi cultura română, dovedind însă o cunoaştere profundă şi subtilă a poeziei eminesciene şi a literaturii critice aferente, lucrarea doamnei Amita Bhose este nu numai un gest omagial cu bogate semnificaţii, mai mult decât măgulitor, dar şi o contribuţie temeinică, fundamentală în ansamblul exegezelor eminesciene, căci, chiar dacă repetă unele idei mai cunoscute şi deja clarificate, chiar dacă avansează altele mai discutabile, are avantajul unei prime cercetări metodice şi complete, al unui unitar sistem.
Sunt convins că această lucrare se va impune ca un document esenţial de referinţă în vasta şi inepuizabila bibliografie eminesciană." (Referat. Amita Bhose: "Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu". Teză de doctorat. Universitatea Bucureşti.)

Anul 1978 este pentru lucrarea Amitei Bhose din nou un an fast. Deja cunoscută în cercurile intelectuale româneşti şi intrigând prin întârzierea apariţiei, este tipărită în sfârşit şi intră în atenţia gazetelor româneşti în iunie, când probabil ajunge în librării.
Preambulul semnat de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, intitulat În loc de prefaţă, reia în mare aserţiunile referatului, adâncindu-le, demonstrându-le mai abundent şi punându-le sub corolarul unei concluzii şi mai măgulitoare: aceea că efortul comparatist al Amitei Bhose este o pledoarie — nesuspectă de partizanat local datorită originii indiene a cercetătoarei — pentru reevaluarea statutului şi rolului culturii româneşti în concertul culturii universale. Îl cităm mai jos, în întregime:

ÎN LOC DE PREFAŢĂ

"Este pentru întâia oară, şi momentul mi se pare încărcat de semnificaţii, că o minte indiană se pleacă asupra operei eminesciene, judecând-o, şi nu în sine, ci în raport cu o străveche cultură a Răsăritului.
Desigur, în uimitorul destin postum al acestei opere, întâlnirea cu India marchează doar o etapă de verificare a unei vocaţii universale în curs de afirmare. Însă rezultatele scrutării cu ochi proaspeţi, nepreveniţi, a creaţiei poetului român, întreprinsă de un specialist cu competenţa şi fineţea dr. Amita Bhose în lucrarea de faţă şl în altele care au precedat ori urmează, înseamnă pentru întreaga cercetare eminescologică de la noi o strălucită confirmare.

Într-adevăr, ceea ce specialişti români au încercat ca ipoteze în legătură cu rădăcinile lui Eminescu, înfipte departe, în solul sintezelor indo-europene, se vede ilustrat de cercetarea dublată de o pătrunzătoare intuiţie a scriitoarei indiene. Domnia sa a început marea aventură eminescologică traducând din opera poetului român în limba bengali. Şi înţelegând valoarea materialului pe care-l mânuia, a pornit la investigarea operei ca întreg şi la detectarea spiritului care o permea.

Din treaptă în treaptă, cu o determinare constantă, depăşind dificultăţile limbii române (pe care azi o stăpâneşte desăvârşit) şi ale adresării la izvoare, dr. Amita Bhose a regândit creaţia eminesciană într-o comparaţie neîncetată cu înţelepciunea tradiţională, cu filozofia şi literatura Indiei. Şi a fost izbită de analogiile profunde dintre demersul gândirii mito-poetice eminesciene şi acela al poeţilor patriei sale, de la autorii Imnurilor vedice la Kalidasa şi până la Rabindranath Tagore. Atunci a încercat să se întoarcă spre cauzele posibile ale confluenţelor, pe care le-a cercetat şi le-a sistematizat, cu minuţie indiană şi cu rigoare ştiinţifică europeană. Punctele de contact au fost socotite, şi pe bună dreptate, influenţele indice în literatura română (de la Alexandria la Varlaam şi Ioasaf, la Sindipa etc.) în primul rând, apoi influenţele masive ale Indiei în romantismul european.

În altă direcţie, dr. Bhose a studiat motivele poetice comune lui Eminescu şi scriitorilor indieni înainte de anii petrecuţi de el la Viena, pentru descoperirea unui fond de sensibilitate şi inspiraţie mito-poetică asemănător.

În felul acesta, de la Venere şi Madonă, poema pusă de dr. Amita Bhose sub semnul influenţei lui Kalidasa, şi până la cosmogonia din Scrisoarea I sau la accentele cosmogonice din Rugăciunea unui dac, inspirate din Imnurile vedice, autoarea lucrării de faţă urmăreşte comparativ textele şi trage concluziile adevărate ale unor analogii profunde care denotă nu numai un fond de teme de inspiraţie în comun, dar şi o neobişnuită putere de sinteză din partea poetului român, între viziunea despre lume a inzilor şi a europenilor. Imaginea lui Eminescu se constituie, în varianta dr. Amita Bhose, ca aceea a unui bard cu o capacitate de cunoaştere globală, aşa cum erau vechii poeţi ai Indiei, cu o aspiraţie spre unităţi originare exprimate la polarităţile creatoare de tensiuni superioare caracteristice romantismului. Adică pe un substrat, pe un fond arhaic care-l leagă pe poetul naţional al românilor (ca şi pe Brâncuşi) de originile poporului său şi de acelea ale inzilor se înalţă clasicitatea şi modernitatea sa, capacitatea sa de a fi contemporan cu orice etapă a istoriei româneşti, şi printr-o curioasă convergenţă sau identitate, procesul este la fel de caracteristic pentru Mihai Eminescu ori pentru Rabindranath Tagore, poeţi venind dinspre străfundurile vechimii popoarelor lor şi apţi de a folosi mijloacele cele mai moderne ale expresiei poetice. Or, valoarea lucrării întreprinse de dr. Amita Bhose stă în tentativa de a lumina aceste aspecte comune a două spiritualităţi, care s-au întâlnit în mai multe momente decât se crede şi decât se ştie. Şi mi se pare că este suficient să citim câteva cuvinte din lucrare, ca să înţelegem cuprinzătorul ambitus al compa¬raţiei izbutite de dr. Bhose între Eminescu şi poeţii Indiei, comparaţie care, cum se va vedea, are sunetul curat ca argintul, al adevărului: "Sinteza celor două culturi (indică şi europeană n.n.) nu s-a realizat nici în Anglia... nici în Germania. Deşi orientalismul a avut un impact mai pronunţat în literatura germană decât în cea engleză, o dată cu trecerea valului romantismului a trecut şi el. Sufletul indian n-a fost, nici n-a putut să fie transplantat în solul apusean. În schimb, poetul ţării Mioriţei l-a integrat spiritualităţii poporului său."

Răsună în aceste cuvinte scrise de distinsa intelectuală indiană nu numai o recunoaştere preţioasă prin calitatea persoanei care o face, a sintezei izbutite zbutite de Eminescu, dar şi o întărire a locului de hotărâtoare răscruci şi confluenţe pe care-l reprezintă în cultura universală contribuţia românească. Şi este pentru noi o legitimă mândrie să primim această confirmare şi din partea unei nobile reprezentante a străvechii culturi indice, atât de ataşată spiritualităţii române cum este dr. Amita Bhose, căreia îi mulţumim pentru iubirea pe care ne-o poartă."

Primele gazete care iau volumul în obiectiv sunt, cum e de aşteptat, cele din Iaşi, unde Eminescu este un constituent fundamental al mentalului colectiv local. Revista Cronica, de pildă, publică, la o rubrică de recenzii, un text semnat Z.S. (Zaharia Sângeorzan, probabil), care invită la lectura neîntârziată a cărţii, sesizându-i "profunzimea" şi originalitatea. Eminescu şi India este văzută ca opera a unui cercetător de vocaţie, stăpân pe informaţia sa cu o anume încrâncenare pozitivistă, dar îndrăgostit de obiectul studiului, sensibil, dar detaşat şi metodic în diagnosticele sale comparatiste, în care îi descoperă şi un plus de zel, nu totdeauna productiv: "Apărut în colecţia «Eminesciana» a Editurii Junimea (1978), studiul este opera unui spirit critic sensibil, informat, care a sistematizat un vast material şi i-a dat o structură nouă, ajungând la concluzii, nu o dată surprinzătoare, în direcţia universalităţii operei eminesciene. Eminescu este «singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa». Întâlnirea Amitei Bhose cu Eminescu a fost o adevărată revelatie şi fenomenul se răsfrânge în profunzimea studiului, în pasiunea cu care a detectat influenţele, cu care a definit temele şi motivele pe care Eminescu le-a asimilat organic, căci «cultura filozofică indiană devenise poetului o formă de regăsire a eului său, într-o conştiinţă originară». Pentru Amita Bhose, Mihai Eminescu «n-a fost un filozof şi a fost mai mult decât un poet; el a fost un darsanik (cel care vede), a fost un kavi (poet-înţelept), în sensul termenilor indieni». Printr-un studiu sistematic al celor mai importante texte în versuri şi în proză, sau prin apelul la unele manuscrise aflate în Biblioteca Academiei, care n-au fost puse în valoare - uneori chiar cu un exces de solicitare ("tematistă") în voinţa de a descoperi cu orice preţ izvoare, surse încă neexplorate de critica românească -, scriitoarea indiană reuşeşte să justifice atracţia irezistibilă a lui Eminescu, încă din tinerete, pentru India, să ne convingă aproape întotdeauna de rolul influenţelor, de apropierea care s-a produs între gândirea indiană şi gândirea eminesciană, de importanţa redescoperirii buddhismului pentru poezia sa. De la Venere şi Madonă (1870) şi până la Kamadeva (1887), «gândirea indiană a rămas strâns legată de imaginaţia artistică şi viziunea filozofică a poetului român. Ea s-a asimilat atât de mult propriei sale gândiri încât ni se pare că orice încercare de interpretare a filozofiei lui Eminescu ar rămâne incompletă dacă nu se fac referinţe la filozofia indiană, un important izvor al inspiraţiei eminesciene.»

Amita Bhose - o foarte bună cunoscătoare a limbii şi literaturii române clasice şi moderne - realizează o sinteză critică prin care ne prezintă un Eminescu preocupat de mitologia, filozofia şi poezia indiană, de acele idei care răspundeau dorului său de absolut, care declanşau în conştiinţa sa adevărate iluminări." (Amita Bhose: "Eminescu si India", în Cronica, 23 iunie 1978, p. 8, în cadrul rubricii "Cărţi".)
Într-un text cu inflexiuni eseistice, depăşind funcţionalitatea unei recenzii, profesorul universitar şi istoricul literar Const. Ciopraga întreprinde o incisivă analiză a cărţii Amitei Bhose, iluminând-o din unghiuri multiple şi complexe. El subliniază insolitul perspectivei de cercetare, dinspre Eminescu spre India şi invers, "privilegiu" de care se poate bucura doar studiul unui indian, şi admiră "echilibrul" perfect al demersului critic, în care disociază, într-o consecuţie logică, trei mari etape: prima consacrată inventarului vechilor filiaţii, pe care autoarea îl verifică, îl explică sau îl amendează după caz; a doua în care propune altele noi, argumentându-le şi biografic, şi general cultural; şi a treia, o etapă a concluziilor, în care opera lui Eminescu, prin propensiunile ei indianiste, e văzută ca o aventură culturală de excepţie în literatura europeană: "La origine teză de doctorat, lucrarea Eminescu şi India (colecţia «Eminesciana» a Editurii Junimea) constituie un substanţial studiu comparatist, în măsură să clarifice definitiv în ce au constat şi cât de fertile au fost relaţiile genialului poet cu patria lui Kalidasa şi Tagore. La prima vedere, studiul Amitei Bhose pare a aduce doar o perspectivă din exterior. În realitate, ca una care ani îndelungaţi a studiat la noi, însuşindu-şi desăvârşit limba română, Amita Bhose are privilegiul de a privi şi dinspre noi spre India, astfel că, în posesia izvoarelor fundamentale, cercetătoarea realizează o construcţie echilibrată, cu totul remarcabilă. Tot ce s-a afirmat până acum în legătură cu ecourile indiene în cultura românească e verificat, amendat, introdus în cadrul unor relaţii noi. Se iau în discuţie opinii emanând de la G. Coşbuc, N. Iorga, G. Bogdan-Duică, Cezar Papacostea, G. Călinescu, Mircea Eliade, Vlad Bănăţeanu şi ceilalţi; exegeta confruntă vechile teze cu textele în faţă, urmăreşte filiaţia unor argumente, rectifică, propune explicaţii proprii. Nu e vorba numai de India în conştiinţa poporului român sau de India în conştiinţa lui Eminescu, cum aflăm din capitolele al II-lea şi al III-lea, căci din perspective ca acestea mişcarea ideilor ar apărea neconcludentă. Amita Bhose are în vedere dialectica amplă a fenomenului, începând cu India în romantismul european; în felul acesta, sprijinindu-se pe o bogată bibliografie engleză, germană şi franceză, ca şi pe cercetări indiene, studiind cauzele interesului european pentru cultura patriei sale, se ajunge la stabilirea împrejurărilor în care Eminescu, student la Berlin, a putut descoperi India.

Lectura antumelor, postumelor şi variantelor duce la constatarea că «influenţa indiană la Eminescu n-a fost una suprapusă, adăugată din afară ci o «asimilare organică», în virtutea unor similitudini spirituale cu rădăcini în solul celor două ţări. În ciuda marilor distanţe geografice, trăsături ale sufletului indian, întâlnite frecvent în opera poetului, vorbesc de reacţii existenţiale aemănătoare. Că aceste reacţii există şi în poezii anterioare întâlnirii cu gândirea Orientului, iată un argument că «indianismul» poetului n-a fost «deloc întâmplător», şi «cu atât mai puţin un ecou al orientalismului romantic german sau o manifestare a influenţei schopenhaueriene». Cu alte cuvinte, afinităţi elective favorizând apropierea de indianism preexistau, ele acţionează în mod evident şi înainte de contactele poetului cu gândirea indiană. Examenul la obiect întreprins de Amita Bhose se extinde de la analiza cadrului general în care literatura indică s-a oglindit în cărţile populare româneşti la climatul romantic şi postromantic european, în care exoticul oriental reprezintă mai mult decât o tentaţie spre necu¬noscut. Viziunile mito-poetice eminesciene, mergând spre descifrarea obârşiilor thraco-dacice, au putut găsi în creaţia indiană străveche paralelisme semnificative, printre care atitudinea detaşată în faţa morţii. Vechi cărţi populare Alexandria, Varlaam şi Ioasaf, Sindipa, cu rezonanţe indiene, s-au putut integra spiritualităţii româneşti ca unele care conveneau imaginaţiei şi ritmurilor acesteia.

Numeroase investigaţii de ordin biografic privind formaţiunea poetului, apelul la manuscrise, la listele bibliografice de texte indiene în traduceri (pe care Eminescu ar fi putut să le cunoască), toate acestea arată varietatea tehnicilor de lucru şi în special rigoarea ştiinţifică. Un capitol sugestiv, Ecouri din Kalidasa, propune noi unghiuri de vedere acolo unde comentatorii anteriori se mărgineau la surse strict europene. Atrag atenţia similitudinile dintre Sakunta1a şi poemul Venere şi Madonă; similitudini de atitudine în faţa dragostei şi similitudini de limbaj poetic. Pentru Tagore, observă Amita Bhose, Sakuntala însemna o îmbinare a Paradisului pierdut cu Paradisul regăsit, - paradisul nefiind «cel al mitologiei, ci al dragostei»; în esenţa sa, poemul lui Eminescu exprimă «acelaşi mesaj». Întocmai ca indianul Tagore, Eminescu a fost atras de Kalidasa prin intermediul lui Goethe. Drept care cercetătoarea întreprinde subtile consideraţii tipologice. Tagore, scrie ea, reacţionează aproape eminescian. Senti¬mentul naturii, altă trăsătură comună, e asociat dragostei. În versuri în care «femeia se înrudeşte cu întreaga natură şi toată pădurea îi simte lipsa, parcă auzim pe lângă vocea lui Eminescu, pe lângă aceea a poeţilor anonimi români, glasul bătrânului Kalidasa». Exemplificările duc la concluzii ca următoarea: «Parcă-n codrul României o vedem pe frumoasa şi gingaşa Sakuntala, sora plantelor din pădure şi mama puiului de căprioară; în aşteptarea zadarnică a eroului-poet din Freamăt de codru şi din Lacul, simţim dorul Sakuntalei, uitându-se în van la drumul lui Dusyanta».

Întâlnirea poetului cu buddhismul şi orientarea spre Imnurile vedice, iată aspecte studiate minuţios, în legătură cu difuziunea lor în Europa sau în reîntrupări eminesciene. «Începând cu literatura sanscrită clasică, el a mers treptat prin filozofia buddhistă, prin filozofia ortodoxă (Bhagavad-gita şi Upanişadele) şi în ultima etapă a ajuns la Vede, ceea ce constituie cea mai ştiinţifică şi mai ordonată metodă a acestor studii...» Comentarii şi disocieri atente probează în ce măsură unele principii buddhiste pot fi depistate în tabloul dramatic Mureşanu (1871), în finalul poemului Împărat şi proletar (1874), în Rugăciunea unui dac (1879) - care «a părut cea mai buddhistă dintre creaţiile eminesciene» -, în Glossa şi în Odă - în metru antic (1883). Nu se poate şti, «în lipsa evidenţelor concret biografice» - dacă similitudinile privind cosmogoniile au legătură directă cu Vedele şi Upanisadele; rămâne deschisă problema dacă varii atitudini apropiate acestora sunt pur şi simplu «intuitive» sau reprezintă «rodul cunoaşterii unor texte». Amita Bhose înaintează cu prudenţă, departe de orice exclusivism; argumentele se organizează logic în puncte de vedere care întăresc adesea observaţii anterioare sau proiectează lumini cu totul noi. Redactat într-o limbă română fluentă, nuanţat, studiul de factură modernă Eminescu şi India pulsează de viaţă. Pe scurt, o carte doctă, plină de observaţii ingenioase, de care exegeza eminesciană va trebui să ţină seamă." (Poetul - in căutarea Indiei, în Convorbiri literare, nr. 7 <103>, iulie 1978, p. 11.)

Dacă în referat era mai reţinut şi chiar expeditiv, într-un articol apărut în Secolul XX , Edgar Papu este mai aplicat şi nuanţat, dar pradă unei adevărate dileme. Criticul nu înţelege cum un poet exponenţial, în cadrul culturii europene, pentru spaţiul şi spiritul românesc, numit în genere şi "poetul naţional" poate să devină - conform demonstraţiei Amitei Bhose - şi exponenţial pentru spiritualitatea indiană, pe care opera sa o absoarbe şi răsfrânge reprezentativ. Din această cauză, el descoperă originalitatea cărţii mai ales în faptul că propune o altă perspectivă asupra specificului naţional, reformulându-ne implicit şi viziunea asupra creativităţii eminesciene: "Eminescu a străbătut treptat şi a răsfrânt în sine şi în opera sa unele din cele mai dense aspecte ale culturii indiene: Kalidasa, buddhismul, Vedele, Upanishad. Sub acest raport, al izvoarelor şi al dezvoltării lor, apropierea de Tagore prilejuieşte unele noi şi subtile interpretări din partea autoarei. Asemenea iniţieri - descoperite a fi continue în spiritualitatea indiană - s-au suprapus mereu la poetul nostru unui proces de autocunoaştere şi unui corespunzător aspect de viziune tradiţională românească.

Din cele expuse până acum, rezultă implicit că acest neaşteptat comentariu venit din afară ni-l revelează pe Eminescu şi ca punct de plecare pentru o altă perspectivă şi o altă metodă de stabilire a «specificului naţional» decât cele folosite până acum. Suntem încredinţaţi că se creează astfel un fecund precedent în investigarea fenomenului românesc. Până acum, «specificul naţional» era căutat la noi, inclusiv de semnatarul acestor rânduri, prin note diferenţiale faţă de alte culturi. Trăsăturile comune sau similare serveau la altceva, la un demers nu de separare, ci de integrare. Aşa, bunăoară, originea romană, semnalată de Olahus, de cronicari, exaltată apoi de Şcoala ardeleană, ne integra într-o categorie mai largă decât a fiinţei noastre, în aceea a popoarelor romanice. Căutarea asemănării sau identităţii ne-a fixat totdeauna în cercul vast şi încăpător al genului proxim, iar nu în cel strâmt şi ireductibil al diferenţei specifice. Acesta a fost detectat până acum numai prin deosebire de alţii. Iată însă că, urmărind firul creaţiei eminesciene. Amita Bhose descoperă coincidenţa perfectă între un substrat specific românesc şi unul indian. Ni se sugerează astfel, pe calea unei inedite apropieri de ceea ce am considerat depărtat fi străin, o pătrundere mai adâncă a trăsăturilor noastre proprii.

Mai surprindem, în sfârşit, că Amita Bhose foloseşte argumentul lingvistic pe alte baze decât pe lexic şi pe structura gramaticală, însă cu o egală validitate pentru demonstrarea unei certe afinităţi între două zone. Este anume argumentul semantic, pe care autoarea şi l-a însuşit din experienţa de scriitoare şi fină cercetătoare de texte in diferite limbi asiatice şi europene. Pentru a arăta apropierea lui Eminescu şi implicit a spiritului românesc de spiritul indian, Amita Bhose ne face să înţelegem câtă însemnătate deţine - independent de diferenţa veşmântului lexical - echivalenţa sensurilor, modul de a gândi la fel şi de a concepe la fel unele noţiuni deosebit de subtile. Se dezvăluie astfel un fel de înţelegere secretă, de comunicare subtextuală - în speţă, între spaţiul românesc şi cel indian -, înţelegere şi comunicare inaccesibilă altor zone de cultură. Aşa, de pildă, termenul eminescian genune sau sintagma dor nemărginit, ambele preexistente în poezia noastră, exprimă înţelesurile abisale ale unor vocabule sanscrite, interpretate în felul acesta de autorul Scrisorilor cu o exactitate care n-a putut fi atinsă nici de cei mai profunzi traducători englezi şi germani în limbile respective. Capacitatea de a crea în alte sunete echivalenţa perfectă chiar şi a sensurilor celor mai ascunse, pierdute într-o ilimitată lungime de undă, presupune o identitate categorică în felul de a gândi, a simţi şi a trăi lucrurile.

Schematizând până la ultima limită ampla şi minuţioasa cercetare a Amitei Bhose, putem stabili urmâtoarele puncte de afinitate cu India:
a) apropierea generală dintre spiritualitatea românească şi cea indiană;
b) apropierea particulară a lui Eminescu prin conformaţia specială a naturii sale-,
c) apropierea sa dirijată printr-o continuă miliere în diferitele surse ale culturii îşi tradiţiei indiene.

Cu privire la acest din urmă punct, studiind cele trei caiete ale lui Eminescu (ms. 357 II - 30.1-III de la Biblioteca Centrală din Iaşi), Amita Bhose ajunge la următoarea concluzie: «Eminescu a ştiut suficient de bine sanscrita ca să lămurească nuanţele subtile ale unui text sanscrit. Astfel, în cazul Imnului Creaţiunii (care i-a servit pentru Scrisoarea I, n.n.), ni se pare că el a folosit o traducere (sau mai multe traduceri) în germană ca un material de bază, dar şi-a perfecţionat traducerea, confruntând-o cu textul original şi lămurind nuanţele lui subtile cu ajutorul glosarului lui Bopp.» Autoarea a adunat o serie de documente cum nu se poate mai edificatoare pentru a dovedi că acest exponent suprem al spiritului românesc n-a rămas un simplu poet intluenţat de India - aşa cum s-ar fi putut autoriza şi de alte culturi -, ci a devenit, dimpotrivă, un exponent suprem şi al spiritului indian.

Este, de aceea, cea mai incitantă şi răscolitoare carte pe care a scris-o un erudit străin despre poetul nostru. Un erudit străin? Suntem gata să retractăm. Însăşi Amita Bhose ar contrazice intreaga teză a frumoasei sale c&agrave;rti dacă, fiind atât de indiană, nu s-ar considera şi româncă. Înfrălită cu noi întru Eminescu, autoarea îşi încununează lucrarea eu următoarea concluzie: «Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în jara sa» (Eminescu într-operspectivă indiană, în Secolul XV nr. 7, 8, 9 <210, 211, 212>, iulie, august, septembrie 1978, p. 137-139.)

Deosebit de inspirate ni se par şi glosele la cartea Amitei Bhose ale universitarului ieşean I. Constantinescu, care au relevanţă nu atât in analiza demonstraţiei critice, cât in interpretarea consecinlelor ei în exegeza eminesciană. De pildă, criticul este de părere că cercetătoarea indiană a demonstrat prin studiul său că Eminescu s-a făcut, prin opera sa, raisonneur-ul unei vocaţii fundamentale a civilizatiei îşi spiri-tualităţii europene, aceea a depăşirii «provincialismului» continental îşi a paşilor siguri către o sinteză Occident-Orient: "Descoperind filozofia şi literatura indiană, confruntând-o cu unele elemente ale gândirii sale, asimilând concepjia indică asupra cosmogoniei şi «meta&not;fora» nirvanei, Eminescu se situa în centrul plutonic al vocaţiei fundamentale a culturii europene din ultimele două secole, aceea (numită încă de Goethe) a depăşirii «provincialismului european», a realizării imaginii unitare a omului şi a culturii sale.

Înţelegând necesitatea dialogului între culturile occidentală şi orientală, necesitatea interasimilării lor, încercând îşi propunând o sinteză a cărei realitate o afirmă, Eminescu este un autentic precursor al acelor scriitori şi filozofi ai culturii din secolul nostru care gândesc asemenea lui Gustav Rene Hocke: «nu vom fi pe deplin europeni decât atunci când nu vom mai renunţa la confruntarea cu vechi peisaje de cultură din Africa şi Asia». Pentru Eminescu, această «confruntare» Occident-Orient, fără de care devin imposibile interasimilarea şi sinteza la nivelul literaturii generale, reprezintă una dintre dominantele gândirii poetice şi operei sale. Exemple sunt numeroase, dintre ele, cel mai explicit pare să fie cel din Tu mă priveşti cu ochii mari: «Nu crede tu că eu sunt cuiva emul / Când cântul meu se-mbracă fel de fel: / Ici în terţine suspinând vedemu-1, // Dincolo el oftează în gazel, / Acelaşi e, deşi mereu se schimbă, / De tine-i plin, de tine-mi zice el... // Alege forme dulci din orice limbă: / Acuma-l vezi îmblând cărare dreaptă, / Acum pe-a lui Firdusi cale strâmbă».

La mai multe dintre paginile cărţii, Amita Bhose oferă elemente pentru o rediscutare a «pesimismului» eminescian. Cel mai probant text este un fragment inedit care începe cu propoziţia «Eu sunt Buddhist... » şi care, în afara «surprizei» că poetul se situează la antipodul pesimismului, indicâ marea deschidere şi complexitatea spiritului eminesciancare nu a selectat (asemenea lui Schopenhauer, de pildă) doar fragmente ale gândirii indiene, ci a încercat o cuprindere totală a ei. Eminescu ilustrează (fapt reconfirmat acum) acea în&agrave;l~ime artistică şi intelectuală ce exclude limitarea provincială (in speţă, provincialismul european pomenit) ei care tinde către realizarea unit&agrave;til întregii culturi umane. Propoziţia «Eu sunt Buddhist...» sugerează o posibilitate a acestei sinteze. Fără a insista suficient, Amita Bhose, în consens cu ideea centrală a studiului său, scrie despre Sărmanul Dionis că «nuvela prezintă o sinteză a numeroaselor idei provenite din diverse sisteme de gândire, occidentale şi orientale, contemporane şi moderne, şiinţfice şi oculte. Viziunea filozofică a autorului acoperă un vast teren spatial şi temporal.» De aici concluzia necesară: «Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în tara sa». La aceasta, credem că putem adăuga încă un fapt: Eminescu este, dintre marii poeţi ai secolului al XIX-lea, poate singurul care a încercat în opera sa o sinteză Occident-Orient, sinteză ce rămâne una dintre principalele vocaţii ale veacului nostru."

I. Constantinescu este, de asemenea la fel pregnant şi convingător şi în obiecjţle sale, care acuză îndeosebi o demarcaţie prea fragilă între similitudini şi coincidenţe: "I s-ar putea reproşa Amitei Bhose unele afirmajii prea generale («rolul naturii» la Tagore şi Eminescu), intrucâtva exagerate sau chiar inexacte (comparaţia dintre La mormântul lui Aron Pumnul ei Kadi Komal de Tagore), unele ipoteze prea largi etc. «Metoda» comparatistă folosită de autoare se dovedeşte adesea vulnerabilă prin... «vechimea» ei. Am mai adăuga, de asemenea, că, după opinia noastră, mult mai important decât semnalarea diferitelor similitudini de gândire şi de expresie între opera lui Eminescu ei literatura ei filozofia indiană ar fi fost analiza procesului de «înrâurire», de «modelare» a concepţiei poetice ei a operei eminesciene, prin cultura indiană, în mai multe direcţii: creaţia lui Eminescu - «punte» între Occident şi Orient, eul şi avatarii lui, infuzia filozofiei în literatură etc.

Analiza comparativă a operei lui Eminescu şi Tagore îşi află o utilitate mai mare in momentul când descoperim, continuând o observaţie a autoarei că marea poezie de la sfârşitul secolului al XIX-lea, din Europa sau din Orient, cunoaşte o dialectică a formelor îşi tendinţe tematice asemănătoare. Un exemplu este evidenta evoluţie spre citadinizare a liricii europene îşi a celei indiene prin Tagore. Această evoluţie are o dublă semnificatie între care aceea a separajiei dramatice a omului de cosmos («pierdută-i a naturii sfântă limbă... »). Numeroase fapte similare pot avea legătură cu inţelesul oriental, indian, al relaţiei om-cosmos, cu o anume Weltanschauung extrem-orientală (buddhistă), totuşi, ele nu pot justifica o afirmaţie ca aceasta: «influenţa filozofiei buddhiste pare să fie mai pronunţată la Eminescu decât la Tagore»."

De semnalat şi concluzia demersului său, potrivit căreia intrarea în orbita bibliografiei critice eminesciene a cărţii autoarei indiene îi va obliga pe interpreţii şi biografii lui Eminescu la o rediscutare a locului şi individualităţii lui în universul gândirii şi al culturii europene: "Mult mai important decât observaţiile şi rezervele de acest fel ni se pare altceva: o consecinţă poate nebănuită de autoarea însăşi este că, in urma acestei cercetări, va fi necesar să restudiem «dosarul» relaţiilor gândirii şi poeziei eminesciene cu filozofia şi lirica europeană. Unele accente (cel puţin) vor cădea altfel, anumite elemente de perspectivă se vor modifica. Amita Bhose observă, de pildă, că apropierea poetului român de textul vedic îl îndepărtează «într-o mare măsură de filozofia lui Schopenhauer». Este un fapt între altele Eminescu îşi India - un domeniu al comparatismului literar-cultural despre care se va vorbi mereu mai mult." (Eminescu şi India, în Ateneu, nr. 135, septembrie 1978, p. 9.)

Sergiu Al-George - omul în a cărui opinie Amita Bhose credea cu obstinaţie, considerându-l mai mult indianist decât eminescolog - este, într-o cronică din Cahiers roumains d'etudes littéraires, la fel de succint şi de moderat în ton ca în referat. Bănuim însă că este vorba mai mult de tracul unui fost deţinut politic, cu stadii apreciabile în Gulagul comunist, aflat în ipostaza de a saluta cartea unui «străin» decât de rezervele specialistului, care îi era, de fapt (vezi cartea doamnei Dorina Al-George, Şocul amintirilor, Bucureşti, Societatea Informaţia, 1994, p. 116-130, îşi un bun prieten. El salută perspectiva "absolut nouă" asupra operei eminesciene, reuşită şi creditabilă după părerea sa, atâta timp cât ea reuşeşte să ne infăţişeze un Eminescu pătruns de un spirit indian în parametrii reprezentativi. Fiindcă autoarea vorbeşte însă foarte mult de un fond de sensibilitate comun al popoarelor român şi indian, în al cărui epicentru s-ar afla Eminescu, nu are prea multă încredere în posibilitatea disocierii unor astfel de influente genuine de cele directe sau intermediate de traduceri. Îi apreciază totuşi cutezanţa de a-şi propune asemenea dificile obiective în cercetare. Ca şi alti interpreţi ai c&agrave;rtii, Sergiu Al-George constată că ipotezele Amitei Bhose pot fi apreciate, corijate sau contestate, dar nu pot fi ignorate, deoarece lasă tuturor impresia necesitaţii unei reale reconsiderări a raporturilo marelui poet cu epoca sa: "Teza de doctorat a Amitei Bhose înfăjişează relaţia Eminescu - India dintr-o perspectivă absolut nouă, revelându-ni-se în ce măsură un spirit indian nutrit cu toate valorile culturii sale nationale, vechi şi moderne, poate să se regăsească în opera celui mai mare şi celui mai reprezentativ poet român. Din această răsturnare a perspectivelor (care antrenează implicit o răsturnare analogă asupra subiectivităţii judecăţilor), rezultă că India îl revendică pe Eminescu într-o măsură mult mai mare decât am fi putut (sau am fi fost dispuşi) s-o credem. Deşi se preocupă îndeosebi (şi chiar prea mult) să detecteze motivele indiene, pe care încearcă să le surprindă fi în procesul de gestaţie poetică la nivelul variantelor, Amita Bhose consideră - şi aceasta este contribuxia sa cea mai semnificativă - că elementul cel mai important este «intonaţia» indiană. De exemplu, în legătură cu o operă în care influenţa indiană este sigură, ea constată cu multă subtilitate: «Este interesant de remarcat că in timp ce toxi eminescologii români afirmă că Rugăciunea unui dac dovedeşte influenlele indiene asupra gândirii lui Eminescu, un indian are sentimentul că poezia dezvăluie prin esenţa sa o sursă de inspiraţie autohtonă, la care se adaugă anumite împrumuturi din filozofiile indiene» (p. 92).

De fapt, prin «intonalie» indiană, autoarea înjelege «un fond de sensibilitate care ne este comun» fi pe care caută să-1 descopere în poeziile din perioada previeneză (cap. V), perioadă în care nu s-ar putea presupune vreo influenţă indiană. Pentru a repera acest fond de sensibilitate, autoarea recurge, printre altele, la o confruntare cu Tagore, în acest caz, influenţele fiind, a priori excluse. Astfel, paralela între Replica fi Dhyana este deosebit de edificatoare, dar ne dezvăluie în acelaşi timp cât de precară este delimitarea dintre influente, de o parte, şi consonanjele din fondul comun, pe de altă parte. Este tot atât de greu să stabilim pertinenţa unei alte disocieri pe care şi-o propune autoarea: să deosebească printre influente pe cele care ar putea să se explice printr-un contact direct cu textele indiene (accesibile poetului prin traducerile epocii) de influenţele indirecte intermediate de Schopenhauer şi romantici. Aşa cum mărturiseşte in prefaţă (p.XI), autoarea este perfect conştientă de aceste dificultăţi şi de riscurile pe care şi le-a asumat de bună voie.

Oricare ar fi criteriile care hotărăsc greutatea fi semnificaţia influ-enţelor în opera lui Eminescu - în acest caz ar fi vorba de un «dosar indian al poetului -, această cercetare este o contributie metodologică depăşind limitele «dosarului». Printr-o largă comparaţie cu lumea indiană şi îi special cu Tagore, ni se sugerează existenţa unui vast spaţiu poetic transcultural, cu ajutorul căruia s-ar putea eventual reconsidera nu numai relatiile lui Eminescu cu folclorul naţional, ci mai ales raporturile sale cu marele romantism." (Amita Bhose, "Eminescu si India în Cahiers roumains d'etudes litteraires, nr. 1 1979, p. 131-133. În româneşte de Luiza Dascălu.)

În arhiva scriitoarei găsim şi copia dactilografiată a unor consistente glose la volumul Eminescu şi India, care par să aparţină momentului de imediat după editare. Ele sunt semnate de prietenul şi admiratorul constant al scrisului Amitei Bliose, profesorul şi publicistul Gheorghe Boaghe, fermentul cenaclului "Clepsidra" din Bechet, a cărui invitată a fost, chiar cu un anume entuziasm, în câteva rânduri. Textul nu îl descoperim totuşi publicat, dar îl cităm mai jos, convinşi că Amita Bhose l-a preţuit cu deosebire dacă l-a păstrat cu atâta grijă alături de cupurile cronicilor din reviste: "Eminescu şi India nu este nimic altceva decât un elogiu adus spiritualităţii româneşti, geniului românesc, creaţiei eminesciene. O dovadă certă a locului ocupat de Titan în Univers.

Plină de rafinament, spirituală, sistematică, elaborată cu multă pătrundere, elegant mişcându-se în cultura indiană, europeană şi românească, cartea Amitei Bhose, Eminescu şi India, Editura Junimea, Iaşi, 1978, prezentată ca lucrare de doctorat la Universitatea din Bucureşti, sub conducerea prof. dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, are ca temă principală influenţa culturii indiene asupra unuia din marii poeţi universali, Mihai Eminescu, modul în care evoluează gândirea emi-nesciană în lumina gândirii indiene.

Lucrarea, bine concepută, cuprinde câteva capitole dispuse într-o ordine logică evidentă (India în romantismul european, India în conştiinţa lui Eminescu, De ce Eminescu a fost atras de India, Ecouri din Kalidasa, Întâlnirea cu buddhismul, Trecerea la «Vede».
Întâlnirea cu creaţia eminesciană procură autoarei descoperirea unei întregi lumi, în care Orientul se întâlneşte cu Occidentul, Europa se întâlneşte cu Asia, iar poetul devine un kavi (poet-înţelept) indian, un gânditor care priveşte viaţa prin prisma filozofiei şi care permanent este frământat să realizeze un adevăr filozofic, de viaţă. De unde şi atracţia sa spre India. În acest sens, Eminescu traduce în limba română gramatica sanscrită a lui Bopp (Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache in Kurzerer Fassung), citeşte Sakunta1a, Ramayana, Mahabharata, unele «dări de seamă» despre buddhism în L'Orient pitoresque.

Pentru poet, gândeşte autoarea, buddhismul a fost mai mult decât o pasiune intelectuală. A fost un aliat al geniului românesc. Pentru a se documenta la izvoare, poetul a studiat limba sanscrită şi şi-a însuşit-o suficient de bine pentru a lămuri nuanţele unui text. Se poate spune că ştia perfect fonetica îşi ortografia limbii sanscrite (un aspect deosebit de important pentru cunoaşterea acestei limbi), avea noţiune de principiile fundamentale ale gramaticii ei şi poseda un vocabular de vreo 2 000 de cuvinte, care nu este prea amplu fapt de vocabularul imens al limbii amintite, dar nici prea puţin. De aceea, socoteşte au&not;toarea, Eminescu cunoaşte suficient de bine limba, ca să lămurească nuanţele subtile ale unui text sanscrit, cum este şi cazul Imnului Creaţiunii, tradus din germană şi confruntat cu cel sanscrit.

Amintim că, în anii 1873-1874, Eminescu a studiat cursul de gramatică sanscrită a lui Weber la Berlin şi în 1876 a început să traducă Gramatica sanscrită mică a lui Bopp. Eminescu avea o pregătire filozofică în limba sanscrită şi pare a fi primul traducător român din această limbă.

Contactul, deci, cu cultura indiană s-a produs prin intermediul culturii europene. Romantismul european, într-un fel anume, îşi are sorgintea în filozofia indiană. Descoperirea spiritualităţii indiene are un efect «impulsator» asupra romantismului german şi englez. Traducerea Sakuntalei de către Sir Wiliam Jones deschide practic Europei o cale spre literatura indiană. În germană, traducerea lui Georg Forster încântă pe Herder, care, la rându-i, îi insuflă lui Goethe un puternic sentiment de adoraţie pentru spiritualitatea indiană. Gândirea upanişadică şi cea buddhistă conturează gândirea filozofilor germani ca Schopenhauer, Hartmann şi Nietzsche. Sub influenţa lui Goethe şi Herder, că leagănul principal al omenirii a fost India, Eminescu consideră că originea dacilor este în Himalaya. Chiar autoarea este surprinsă de numărul mare de similitudini existente între miturile româneşti şi indiene, fapt care o duce la ideea că între miturile geto-dacice şi indiene există anumite legături. Însuşi Eminescu a încercat o sinteză cu miturile popoarelor celor mai însemnate sub raportul creativităţii.
Unele indicaţii lingvistice demonstrează că traco-dacii au fost înrudiţi cu poporul indo-iranian. Cele trei credinţe religioase întâlnite la poporul român (creştinismul, iudaismul şi islamismul) îşi au obârşia în Orientul Apropiat şi poartă amprentele hinduismului şi ale buddhismului
Nu mai puţin surprinsă pare a fi autoarea de numărul apreciabil de amprente indiene în folclorul românesc, folclorul fiind unul din cele mai vechi depozitare şi mărturii ale acestui străvechi şi comun fond de gândire ce uneşte lumile noastre.

Am insistat asupra acestor detalii, întrucât Domnia-sa consideră creaţiile eminesciene ca având trei izvoare proeminente: literatura populară română, vechiul scris românesc şi literatura romantică europeană.

Prin scrierile lui Eminescu, imaginea cosmogonică şi concepţia nirvanei indice s-au integrat literaturii române pentru totdeauna. Influenţa indiană asupra gândirii eminesciene s-a exercitat sistematic şi cronologic, pornind de la literatura sanscrită clasică, continuând cu filozofia buddhistă, filozofia ortodoxă (Bhagavad-gita şi Upanisadele) şi culminând cu Vedele.

Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa, iar sensibilitatea şi asemănările tipologice, generate de puternice conflicte interioare, apropie pe Eminescu, Tagore şi Kalidasa. Amita Bhose a căutat şi confruntat izvoarele indiene cu cele europene, textele buddhiste cu unele creaţii ale lui Tagore, Eminescu şi Kalidasa pentru a dovedi similitudinile existente între cele trei genii, ceea ce ni se pare absolut temerar şi cuceritor. Aceeaşi sensibilitate spirituală sporită, ne-am permite să afirmăm, apropie pe Amita Bhose de folclorul românesc, de cultura şi civilizaţia românească.

Prin Eminescu şi India, eminentul om de ştiinţă uneşte spiritualitatea indiană cu cea românească, devine excelent mesager al schimbului de valori culturale între cele două culturi apropiate, marcate doar de distanţă." (Eminescu şi India.)