"Am fost acuzată pentru că am iubit România. Îmi recunosc "vina". De dragul culturii române, cu dorinţa de a întemeia o şcoală serioasă de indianistică, m-am stabilit aici.

Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame şi frică - acea teamă care aproape că ne-a paralizat minţile - alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici să trâmbiţez la posturile străine de radio.

Scriam cu mâna în mănuşă, umblam după lumânări pentru serile fără curent, aşa cum făceau mulţi. N-am învăţat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenţii mă luau de mână, mă duceau la Universitate - la cursuri sau la examene - şi mă aduceau acasă.

Uitându-mă la acele fiinţe înfometate, înfrigurate, deprimate moral, uneori mi se părea că vorbesc unor statui, într-o galerie de artă. Când le ascultam lecţiile, vedeam cum le-au îngheţat buzele, în "temperatura camerei". Totuşi, lumina privirii lor mi-a dat puterea să rezist".

Amita Bhose, 1992